ÎCCJ, Decizia nr. 80/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 434 din 14 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul M.I. împotriva deciziei nr. 776 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 5619/1/2009. A fost obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut în esență că prin decizia nr. 776 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I.

împotriva deciziei nr. 493 din 22 iunie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 4019/1/2009. În esență, prin decizia anterior indicată s-au reținut următoarele: Prin sentința nr. 184 din 14 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.I. împotriva rezoluției nr. 679/P/2007 din 24 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. S-a reținut, în esență, că actele premergătoare efectuate au fost complete și nu au atestat comiterea, de către intimat a infracțiunii reclamate, care nu există în materialitatea sa, rezoluția atacată cuprinzând o soluție legală și temeinică.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul, care a fost respins prin decizia nr. 2863 din 18 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Prin aceeași decizie, în baza dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul petent M.I., privind excepțiile de neconstituționalitate a anexei C din Legea nr. 304/2004 și a art. 209 C. pen. Cererea de contestație în anulare formulată de petent împotriva acestei decizii a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 3473 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva acestei decizii contestatorul M.I. a formulat recurs, respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 326 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători. Noul recurs declarat în cauză, de către petent, împotriva anterior menționatei decizii a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 493 din 22 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători. S-a reținut, în esență, că prin cererea de recurs petentul tinde la reluarea controlului judiciar deja parcurs, recursul fiind inadmisibil și vizând o hotărâre definitivă. S-a concluzionat în sensul că excepția inadmisibilității este întemeiată, soluționarea acesteia primând soluționării altor excepții invocate de către recurent, deoarece privește sesizarea instanței.

Împotriva acestei decizii contestatorul M.I. a formulat cerere de contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. S-a motivat în sensul că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, deoarece nu au fost respectate dispozițiile art. 176 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. proc. pen., nefiind corect indicat obiectul cauzei și, de asemenea, că au fost încălcate dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 și art. 302 alin. (1) C. proc. pen., instanța nepronunțându-se asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate. Analizând cererea de contestație în anulare potrivit dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. s-a constatat că aceasta este inadmisibilă astfel că a fost respinsă prin decizia nr. 776 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, constatându-se neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc.

pen. pentru admisibilitatea cererii de contestație în anulare. Cu privire la noua cale de atac formulată împotriva deciziei anterior menționată (intitulată „apel” și recalificată drept „recurs”) aceasta a fost apreciată ca inadmisibilă. S-a reținut, sub acest aspect că recursul are ca obiect o hotărâre definitivă pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de contestație în anulare formulată împotriva unei decizii pronunțate, de aceeași instanță, în recurs, or după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen., deciziile pronunțate în cauze având ca obiect contestația în anulare împotriva deciziei instanței de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea neprevăzând dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității, fiind o soluție inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat o nouă cerere de recurs. Recursul este inadmisibil și va fi respins pentru considerentele ce urmează. Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil . Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru considerentele ce preced, apreciindu-se excepția invocată ca întemeiată, prin efectul admiterii acesteia, ce face de prisos analiza altor cereri sau excepții invocate de parte, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., recursul va fi respins ca inadmisibil. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 434 din 14 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 865/1/2010. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.