ÎCCJ, Decizia nr. 88/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 585 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 267 din 26 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 868/1/2010. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în fapt, că prin decizia nr. 299 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva încheierii din 27 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2359/54/2007, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare statului.

S-a reținut, în esență, că din interpretarea art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, rezultă că încheierile prin care s-a dispus admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu sunt supuse niciunei căi de atac, aceeași concluzie rezultând și din analiza dispozițiilor art. 303 C. proc. pen., care prevăd posibilitatea atacării încheierii cu recurs exclusiv în situația în care față de inculpat s-au menținut anumite măsuri preventive. Împotriva acestei decizii petentul a formulat contestație în anulare, respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 509 din 22 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători. S-a motivat că invocarea formală a cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc.

pen. și formularea de critici privind modul de soluționare a cauzei de către instanța de recurs nu pot reprezenta temeiuri pentru constatarea admisibilității cererii, motivele neregăsindu-se între cele expres prevăzute de lege. Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat o cerere intitulată „apel”, recalificată ca și cerere de contestație în anulare, care a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 772 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 5620/1/2009. Din verificarea cererii formulate de către contestator s-a constatat că prin aceasta nu sunt invocate critici ce pot fi circumscrise motivelor de contestație în anulare expres și limitativ prevăzute de art. 386 C. proc.

pen. Critica privind nepronunțarea asupra unei cereri de sesizare a Curții Constituționale nu poate fi circumscrisă cazurilor prevăzute de art. 386 C. proc. pen., deoarece vizează modul de soluționare a cauzei de instanța investită cu soluționarea unei cereri de contestație în anulare și nu poate fundamenta o soluție de anulare a hotărârii pronunțate, iar critica relativă la soluționarea anterioară a cauzei de către o instanță considerată de către petent ca “neconstituțională” nu poate fi circumscrisă cazurilor prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și că nu pot fi reținute alte cazuri care să constituie temeiuri pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac. Constatându-se neîndeplinirea, cumulativă, a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc.

pen. pentru admisibilitatea cererii de contestație în anulare, cererea formulată de contestator a fost respinsă, ca inadmisibilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs petentul, recurs care a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 267 din 26 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, cu motivarea că s-a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, în soluționarea cererii de contestație în anulare formulată de contestator împotriva unei decizii pronunțate, de aceeași instanță, în recurs. Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat cerere de contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc.

pen. S-a invocat faptul că recursul anterior declarat nu putea fi inadmisibil, fiind întemeiat pe lege, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită fiind încălcat art. 176 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. proc. pen. și că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale. Analizând cererea de contestație în anulare prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. s-a constatat că aceasta este inadmisibilă. Astfel, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art. 391 C. proc. pen., contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac poate fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 386 lit. a) – e) C. proc.

pen., legea procesuală reglementând subiecții de drept care au legitimitate procesuală activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C. proc. pen.) și instanța competentă a o soluționa (art. 389 C. proc. pen.). Dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de judecată în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de contestație în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate (care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ prevăzute de lege) și necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestației. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă. Concluzionând, instanța a apreciat că cererea adresată instanței, deși este formal întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. nu realizează condițiile legale de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 391 C. proc. pen., în dovedirea cazului de contestație în anulare invocat nedepunându-se dovezi și nefăcându-se referire la probele aflate la dosar. Criticile relevate de contestator priveau conținutul citației emisă de către instanța de recurs, mențiuni pe care legea procesuală penală în vigoare nu le prevede sub sancțiunea nulității, pentru a se putea aprecia în sensul că procedura de citare nu ar fi fost legal îndeplinită la termenul la care cauza a fost soluționată de către instanța de recurs, procedura de citare la respectivul termen fiind legal îndeplinită.

Criticile privind pretinsa nesoluționare a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale și greșita respingere a recursului anterior declarat ca inadmisibil au fost apreciate ca excedând motivelor de contestație în anulare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 386 C. proc. pen. Constatându-se neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, reglementate potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., cererea de contestație în anulare a fost respinsă, ca inadmisibilă. Împotriva acestei decizii contestatorul a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil și va fi respins pentru considerentele ce urmează: Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. În cauza de față, contestatorul a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători în soluționarea cererii de contestație în anulare formulată de contestator împotriva unei decizii pronunțate, de aceeași instanță, în recurs.

Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen., deciziile pronunțate în cauze având ca obiect contestația în anulare împotriva deciziei instanței de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea neprevăzând dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă. Pentru considerentele ce preced, apreciindu-se excepția invocată ca întemeiată, prin efectul admiterii acesteia, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 585 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 4630/1/2010. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.