ÎCCJ, Decizia nr. 88/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

decizia nr. 585 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respinsă, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr.

267 din 26 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 868/1/2010.

Pentru

a pronunța această soluție instanța a reținut, în fapt, că prin decizia nr. 299

din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul de 9 Judecători a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat

împotriva încheierii din 27 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2359/54/2007, cu obligarea

petentului la plata cheltuielilor judiciare statului.

S-a

reținut, în esență, că din interpretarea art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992

republicată, rezultă că încheierile prin care s-a dispus admiterea cererii de

sesizare a Curții Constituționale nu sunt supuse niciunei căi de atac, aceeași

concluzie rezultând și din analiza dispozițiilor art. 303 C. proc. pen., care

prevăd posibilitatea atacării încheierii cu recurs exclusiv în situația în care

față de inculpat s-au menținut anumite măsuri preventive.

Împotriva

acestei decizii petentul a formulat contestație în anulare, respinsă ca

inadmisibilă prin decizia nr. 509 din 22 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători.

S-a

motivat că invocarea formală a cazului de contestație în anulare prevăzut de

art. 386 lit. a) C. proc. pen. și formularea de critici privind modul de

soluționare a cauzei de către instanța de recurs nu pot reprezenta temeiuri

pentru constatarea admisibilității cererii, motivele neregăsindu-se între cele

expres prevăzute de lege.

Împotriva

acestei decizii contestatorul a formulat o cerere intitulată „apel”,

recalificată ca și cerere de contestație în anulare, care a fost respinsă ca

inadmisibilă prin decizia nr. 772 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 5620/1/2009.

Din

verificarea cererii formulate de către contestator s-a constatat că prin

aceasta nu sunt invocate critici ce pot fi circumscrise motivelor de

contestație în anulare expres și limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. Critica

privind nepronunțarea asupra unei cereri de sesizare a Curții Constituționale

nu poate fi circumscrisă cazurilor prevăzute de art. 386 C. proc. pen.,

deoarece vizează modul de soluționare a cauzei de instanța investită cu

soluționarea unei cereri de contestație în anulare și nu poate fundamenta o

soluție de anulare a hotărârii pronunțate, iar critica relativă la soluționarea

anterioară a cauzei de către o instanță considerată de către petent ca

“neconstituțională” nu poate fi circumscrisă cazurilor prevăzute de art. 386 C.

proc. pen. și că nu pot fi reținute alte cazuri care să constituie temeiuri

pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac.

Constatându-se

neîndeplinirea, cumulativă, a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C.

proc. pen. pentru admisibilitatea cererii de contestație în anulare, cererea

formulată de contestator a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs petentul, recurs care a fost respins ca

inadmisibil prin decizia nr. 267 din 26 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte

de casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, cu motivarea că s-a formulat

recurs împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, în soluționarea

cererii de contestație în anulare formulată de contestator împotriva unei

decizii pronunțate, de aceeași instanță, în recurs.

Împotriva

acestei decizii contestatorul a formulat cerere de contestație în anulare,

întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. S-a invocat faptul că

recursul anterior declarat nu putea fi inadmisibil, fiind întemeiat pe lege,

procedura de citare nu a fost legal îndeplinită fiind încălcat art. 176 alin. (1)

lit. b) și alin. (2) C. proc. pen. și că instanța nu s-a pronunțat asupra

cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Analizând

cererea de contestație în anulare prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc.

pen. s-a constatat că aceasta este inadmisibilă.

Astfel,

s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art. 391

C. proc. pen., contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac poate

fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art.

386 lit. a) – e) C. proc. pen., legea procesuală reglementând subiecții de

drept care au legitimitate procesuală activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul

de introducere a cererii (art. 388 C. proc. pen.) și instanța competentă a o

soluționa (art. 389 C. proc. pen.).

Dispozițiile

art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de

judecată în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de

contestație în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată,

motivele invocate (care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ

prevăzute de lege) și necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în

sprijinul contestației. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație

în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391

alin. (2) C. proc. pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca

inadmisibilă.

Concluzionând,

instanța a apreciat că cererea adresată instanței, deși este formal întemeiată

pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. nu realizează condițiile legale

de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 391 C. proc. pen., în dovedirea

cazului de contestație în anulare invocat nedepunându-se dovezi și nefăcându-se

referire la probele aflate la dosar. Criticile relevate de contestator priveau

conținutul citației emisă de către instanța de recurs, mențiuni pe care legea

procesuală penală în vigoare nu le prevede sub sancțiunea nulității, pentru a

se putea aprecia în sensul că procedura de citare nu ar fi fost legal îndeplinită

la termenul la care cauza a fost soluționată de către instanța de recurs,

procedura de citare la respectivul termen fiind legal îndeplinită.

Criticile

privind pretinsa nesoluționare a unei cereri de sesizare a Curții

Constituționale și greșita respingere a recursului anterior declarat ca

inadmisibil au fost apreciate ca excedând motivelor de contestație în anulare

expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 386 C. proc. pen.

Constatându-se

neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate în principiu a

contestației în anulare, reglementate potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen.,

cererea de contestație în anulare a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Împotriva

acestei decizii contestatorul a declarat recurs.

Recursul

este inadmisibil și va fi respins pentru considerentele ce urmează:

Dând

eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României,

revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual

penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art.

21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același

pentru persoane aflate în situații identice.

Revine

așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în

condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a

provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost

reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și

ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel,

potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe

calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate

de lege.

În

cauza de față, contestatorul a formulat recurs împotriva unei hotărâri

judecătorești definitive, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, Completul de 9 Judecători în soluționarea cererii de contestație în

anulare formulată de contestator împotriva unei decizii pronunțate, de aceeași

instanță, în recurs.

Astfel,

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 392 alin. (4) C. proc.

pen., deciziile pronunțate în cauze având ca obiect contestația în anulare

împotriva deciziei instanței de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea

neprevăzând dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive.

Or,

recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea

procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă.

Pentru

considerentele ce preced, apreciindu-se excepția invocată ca întemeiată, prin

efectul admiterii acesteia, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., recursul va fi respins ca inadmisibil.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 585

din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 4630/1/2010.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.