ÎCCJ, Decizia nr. 138/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

cererii de contestație în anulare;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

decizia nr. 654 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul

declarat de recurentul M.I. împotriva deciziei nr. 175 din 22 martie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători,

în dosarul nr. 556/1/2010. A fost obligat recurentul la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin

decizia nr. 175 din 22 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul

declarat de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 506 din 22 iunie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători. A

fost obligat recurentul contestator la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență că prin decizia nr. 506

din 22 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. 2182/1/2009, Înalta Curte de

Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, a fost respinsă ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva

deciziei nr. 220 din 23 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 10260/1/2008, cu obligarea acestuia la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru

a decide astfel, instanța a reținut că prin decizia nr. 220 din 23 martie 2009 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul de 9 Judecători, a fost

respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul M.I. împotriva deciziei

nr. 25 din 8 ianuarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul de 9 Judecători, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat. S-a motivat că petentul a declarat recurs împotriva unei

decizii definitive pronunțată de Completul de 9 Judecători, recurs care nu este

admisibil potrivit dreptului comun, reprezentat în speță de dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen. și art. 417 C. proc. pen.

Împotriva

acestei decizii, petentul M.I. a formulat contestație în anulare, respinsă ca

inadmisibilă prin decizia nr. 506 din 22 iunie 2009 pronunțată de Completul de

9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că în cauză

a fost indicat ca motiv cazul prevăzut de dispozițiile art. 386 lit. a) C.

proc. pen., respectiv nelegala îndeplinire a procedurii de citare a părții

pentru termenul la care a fost judecat recursul, iar din analiza înscrisului

aflat la dosarul în care s-a pronunțat decizia a cărei anulare se solicită, se

constată ca recurentul contestator a fost citat la adresa pe care a indicat-o

în motivele de recurs și în cererile depuse la dosar; dovada de îndeplinire a

procedurii de citare a cuprins mențiunile prevăzute de art. 181 C. proc. pen.,

acestea fiind corecte, M.I. fiind citat potrivit calității avute, cea de

contestator, astfel că în mod corect instanța de recurs a apreciat procedura de

citare ca fiind legal îndeplinită pentru termenul din 23 martie 2009, la care

s-a judecat recursul.

S-a

reținut, de asemenea, că simpla invocare a unui caz de contestație în anulare

dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în absența depunerii sau

invocării de dovezi în sprijinul contestației nu este de natura a conduce la

admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare și că afirmațiile

cuprinse în cerere nu susțin cazul de contestație în anulare invocat.

Cu

privire la critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen., s-a reținut că aceasta

excede cazurilor de contestație în anulare, expres și limitativ prevăzute de

art. 386 C. proc. pen., concluzionându-se că cererea de contestație în anulare

formulată de contestatorul M.I. nu îndeplinește cerințele de admisibilitate în

principiu prevăzute de legea procesual penală.

Cu

privire la recursul declarat de către recurent împotriva acestei decizii, cu

soluționarea căruia a fost investită instanța, s-a reținut că acesta este

inadmisibil, având în vedere dispozițiile art. 392 C. proc. pen. și

împrejurarea că decizia atacată fiind pronunțată de instanța de recurs,

învestită să soluționeze contestația în anulare îndreptată împotriva propriei

hotărâri, date în judecarea unui recurs anterior, nu mai poate fi atacată cu un

nou recurs.

Împotriva

acestei decizii recurentul a declarat un nou recurs (care a format obiectul

dosarului nr. 4716/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de

9 Judecători), apreciat ca inadmisibil, față de dispozițiile art. 129 din

Constituția României, cele ale art. 385

1

C. proc. pen. și principiul

unicității căii de atac.

Împotriva

acestei decizii contestatorul a formulat cerere de contestație în anulare,

invocând cazul prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., constând în greșita

indicare a calității sale, a obiectului cauzei și nerespectarea dispozițiilor

art. 176 lit. b) C. proc. pen.

Analizând

cererea de contestație în anulare potrivit dispozițiilor art. 391 C. proc. pen.

se constată că aceasta este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă pentru

considerentele ce urmează.

Astfel,

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen.

raportat la art. 391 C. proc. pen., contestația în anulare, ca și cale extraordinară

de atac poate fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen.

Totodată,

legea procesuală reglementează subiecții de drept care au legitimitate

procesuală activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii

(art. 388 C. proc. pen.) și instanța competentă a o soluționa (art. 389 C.

proc. pen.).

Dispozițiile

art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de

judecată în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de

contestație în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată,

motivele invocate (care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ

prevăzute de lege) și necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul

contestației. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare

presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2)

C. proc. pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca

inadmisibilă.

În

cauza dedusă judecății petentul a invocat în motivarea cererii, în mod formal,

cazul prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., fără însă a indica dovezi în

susținerea acestuia.

Totodată,

din actele dosarului rezultă că procedura de citare a recurentului pentru

termenul la care cauza s-a judecat în recurs a fost legal îndeplinită ( fila 6

dosar recurs, dovada de îndeplinire a procedurii de citare fiind semnată de

către recurent), mențiunile indicate de art. 176 C. proc. pen. și care

reprezintă conținutul citației nefiind prevăzute de lege sub sancțiunea

nulității, după cum sugerează contestatorul, pentru a atrage consecința

nelegalei îndepliniri a procedurii de citare.

Așa

fiind, se constată că, în speță, nu au fost legal îndeplinite cumulativ

condițiile de admisibilitate a cererii de contestație în anulare prevăzute de

art. 391 alin. (2) C. proc. pen., aceasta urmând a fi respinsă, ca

inadmisibilă.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva

deciziei nr. 654 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 4716/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.