ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5166/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată de petenta C. Câmpeni Societate Cooperativă la data de 31 octombrie 2008 împotriva Primăriei Orașului Câmpeni - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, și înregistrată inițial sub Dosar nr. 6332/107/2008 la Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea actului administrativ, respectiv a dispoziției de soluționare a notificării, prin care să se pronunțe asupra cererii înregistrate la intimată sub nr. 6534 din 30 iunie 2003, având ca obiect revendicarea unui imobil teren intravilan din Câmpeni. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că societatea cooperativă a revendicat mai multe imobile teren și imobile construcții care au fost demolate, revendicări care au fost soluționate favorabil prin Dispoziția nr. 335/2008, emisă de Primăria Orașului Câmpeni.

La soluționarea cererilor nu s-a avut în vedere și notificarea depusă ulterior cererii inițiale și înregistrată la aceeași autoritate locală sub nr. 6534/2003. Prin Adresa nr. 31 din 13 martie 2008, societatea cooperativă se adresează Comisiei pentru aplicarea Legii 10/2001, din cadrul Primăriei Orașului Câmpeni, solicitând soluționarea capătului de cerere respectiv. Prin Adresa nr. 3747 din 15 aprilie 2008, primăria a refuzat emiterea unui act administrativ prin care să soluționeze cererea de revendicare a imobilului înscris în CF X a localității Câmpeni nr. top. A, B, C și D, în suprafața totală de 240 mp, dar nu a emis decizii de respingere a acesteia, ci numai o adresă prin care a specificat faptul că cererea de revendicare nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, sub aspectul că nu este înaintată prin executor judecătoresc.

Chiar dacă acea notificare nu a îndeplinit condițiile de formă privind înaintarea prin executor judecătoresc, Comisia avea obligația de a restitui notificarea cu motivația respectivă în vederea întocmirii acesteia cu respectarea tuturor condițiilor dispuse de lege privind forma și conținutul acesteia. Procedând altfel, Comisia nu a dat posibilitatea persoanei îndreptățite la revendicare să își completeze cererea cu toate elementele prevăzute de procedura instituită de lege, în final, prin nesoluționarea notificării în cadrul procedurii administrative, societatea cooperativă putând fi pusă în situația de a pierde dreptul de restituire în natură sau la despăgubiri pentru terenul proprietatea societății cooperative înscris în CF X Câmpeni în suprafață de 240 mp.

Procedura prealabilă conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 a fost realizată prin Adresa nr. 31 din 13 martie 2008, înregistrată la Primăria Orașului Câmpeni la data de 17 martie 2008 și Adresa nr. 3747 din 15 aprilie 2008, emisă de Primăria Orașului Câmpeni - Comisia de aplicare a Legii 10/2001. Prin Încheierea nr. 5/CAF din 13 ianuarie 2009, Tribunalul Alba, secția comercială și contencios administrativ, a admis excepția de necompetență materială și a transpus cauza spre competentă soluționare la secția civilă de pe lângă acest tribunal. La secția civilă, cauza a fost înregistrată sub Dosar civil nr. 179/107/2009. Prin Sentința civilă nr. 1360 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Alba, secția civilă, a admis acțiunea civilă și a obligat pârâta să emită dispoziție de soluționare a notificării completate prin cererea nr. 6534 din 30 iunie 2003 formulată de reclamantă.

Prin Decizia civilă nr. 36/A din 18 martie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul pârâtei împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a desființat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că există o contrarietate între dispozitiv și motivare, în sensul că trebuie fixat cadrul procesual față de împrejurarea că prima instanță s-a pronunțat în contradictoriu cu Comisia Locală Câmpeni pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, dar și aspectul legat de solicitarea reclamantei, care trebuie verificată, dacă reprezintă o cerere completatoare sau o notificare, situație în care se va verifica dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege și a fost formulată în termen și dacă pârâta trebuia să se pronunțe asupra ei printr-o dispoziție, într-un sens sau altul.

Prin Sentința civilă nr. 1241 din 2 iunie 2010 Tribunalul Alba, secția civilă, în rejudecare, a admis acțiunea și a obligat pârâta să emită o decizie sau dispoziție motivată de soluționare a cererii reclamantei înregistrată la Primăria Orașului Câmpeni sub nr. 6534 din 30 iunie 2003. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin Notificarea nr. 131 N/2001 formulată prin executor judecătoresc la data de 16 august 2001, înregistrată sub nr. 5249 din 17 august 2001, F. Alba - în numele Cooperativei de consum Câmpeni, a solicitat restituirea imobilelor înscrise în CF Y Câmpeni, nr. top. E, F, G, H, I, J, K, L, M. Această notificare a fost soluționată prin Dispozițiile nr. 569 din 15 martie 2004, 849 din 3 septembrie 2004, 328 din 18 aprilie 2005, 395 din 7 iunie 2006 și 335 din 19 februarie 2008, emise de Primarul Orașului Câmpeni.

Cererea nr. 802/2003, înregistrată sub nr. 6534/2003, prin care s-a solicitat imobilul înscris în CF nr. X Câmpeni, nr. top. A, N, O și P a fost depusă la dosarul notificării în data de 30 iunie 2003. Instanța de fond a mai reținut că, într-adevăr, conform art. 22 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită la restituire trebuie să notifice persoana juridică deținătoare prin intermediul executorului judecătoresc, însă legiuitorul nu prevede nicio sancțiune pentru situațiile în care expedierea s-a făcut sub forma unei cereri trimise prin poștă sau depuse direct la sediul unității deținătoare a imobilului. Cererea de restituire a unui imobil este asimilată notificării, în cazul în care este însoțită de acte cu condiția ca, din cuprinsul ei și actele anexate să rezulte elemente de identificare a persoanei îndreptățite, a imobilului a cărui restituire se cere și valoarea aproximativă a acestuia.

Cererea adresată direct pârâtei cuprinde absolut toate elementele de identificare și evaluare provizorie, astfel că și în cazul în speță se poate face asimilarea cu notificarea. S-a apreciat astfel, de către prima instanță, că solicitarea reclamantei din Dosarul nr. 6332/107/2008 este o cerere nouă, și nu o precizare a notificării înregistrate inițial sub nr. 13/N/2001, deoarece din conținutul acestora detaliat mai sus, conform înscrierilor din cartea funciară, rezultă că se dorește restituirea a două imobile diferite.

Nu s-a luat în considerare astfel apărarea pârâtei că prin deciziile emise s-a avut în vedere și această precizare la notificarea inițială întrucât a fost înregistrată și ea sub același număr de dosar intern 39/2001, deoarece în motivarea și dispozitivul deciziilor nu se face referire expresă la această cerere care are un alt număr de înregistrare și se referă la alt imobil înscris în CF nr. X Câmpeni, nr. top.A, N, O și P, iar răspunsul dat prin Dispozițiile nr. 569 din 15 martie 2004, 849 din 3 septembrie 2004, 328 din 18 aprilie 2005, 395 din 7 iunie 2006 și 335 din 19 februarie 2008 se restituie în natură sau se propune acordarea de despăgubiri prin echivalent numai pentru cele din CF Y Câmpeni, nr. top.

E, F, G, H, I, J, K, L, M. Împrejurarea că a doua notificare se referă la alt imobil rezultă și din actele ce au stat la baza exproprierii în care anterior luării acestei măsuri prin Decretul nr. 235 din 22 august 1988 s-a solicitat avizul antecesoarei reclamantei care a identificat că cele două imobile au numere administrative diferite și sunt înscrise în cărți funciare distincte. În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de către reclamantă în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de Primăria Orașului Câmpeni potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată.

Împotriva acestei sentinței a declarat apel pârâta Primăria Orașului Câmpeni, arătând că în cuprinsul hotărârii nu se face nicio precizare cu privire la cadrul procesual sau la calitatea de pârâtă a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, contrar deciziei de casare. Pârâta a mai arătat că primăria nu are calitate procesuală pasivă, ci primarul, iar instanța de fond nu s-a pronunțat nici dacă solicitarea reclamantei reprezintă o cerere constatatoare sau o notificare. Or, Cererea nr. 6534 din data de 30 iunie 2003, a fost depusă la dosarul notificării, soluționat prin Dispoziția nr. 335/2008, sub forma unei simple cereri și nu se mai impune emiterea unei noi dispoziții. Prin Decizia civilă nr. 138 din 2 septembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în rejudecare, Tribunalul Alba a respectat întocmai dispozițiile Deciziei civile nr. 36/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, contrar susținerilor pârâtei, din considerentele sentinței rezultând, fără echivoc, motivele care au format convingerea instanței și care au condus la soluția dată. Prima instanță a arătat că solicitarea reclamantei nr. 802/2003, înregistrată sub nr. 6534/2003 este o cerere nouă, deci o notificare, și nu o precizare a notificării înregistrată sub nr. 131N/2001 întrucât din conținutul acesteia rezultă că se dorește restituirea a două imobile diferite.

De asemenea, corect instanța de fond a reținut că prin deciziile emise de către pârâtă nu s-a avut în vedere și această cerere întrucât în motivarea și dispozițiile deciziilor nu se face referire expresă la cererea din 2003. Întrucât s-a stabilit corect că cerea reclamantei este o notificare, pârâta are obligația legală să răspundă acesteia în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, context în care se va verifica respectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea 10/2001, cum de altfel, a reținut prima instanță. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Primăria Orașului Câmpeni, arătând, în esență, că instanța de apel nu a analizat cele trei aspecte pe care decizia de casare le-a impus a fi verificate, și anume, să se pronunțe dacă solicitarea reclamantei reprezintă o cerere completatoare sau o notificare, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege și dacă a fost formulată în termen.

Recurenta-pârâtă mai arată că obligația de soluționare a notificării revine primarului, iar nu primăriei, și că din considerentele hotărârii de fond nu rezultă dacă solicitarea reclamantei este o cerere completatoare sau o notificare, aspect care nu a fost lămurit nici de către instanța de apel.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire se raportează fie la data depunerii notificării, fie la data depunerii actelor doveditoare, respectiv, dacă persoana îndreptățită a depus, odată cu notificarea, toate actele de care înțelege să se prevaleze în dovedirea cererii de restituire, termenul va curge de la data depunerii notificării, iar dacă actele doveditoare nu au fost depuse odată cu notificarea, termenul va curge de la data depunerii acestora.

Raportând dispozițiile Legii nr. 10/2001 la dispozițiile constituționale și comunitare privind accesul la justiție și dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei, rezultă că lipsa răspunsului entității deținătoare la notificarea cu care a fost sesizată reprezintă un refuz tacit de restituire, ce urmează a fi sancționat ca atare de instanța de control judiciar, prin obligarea de emitere a dispoziției respective. Din probele existente la dosar nu a rezultat că pârâta ar fi cerut reclamantei să completeze documentele pe care și-a întemeiat cererea de restituire, pentru a opera prorogarea termenului în discuție, iar atitudinea sa culpabilă, în sensul eludării dispozițiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei/dispoziției, îndreptățește instanța ca, în virtutea limitelor în care a fost învestită și a rolului activ, să impună acesteia să răspundă notificării.

În speță, recurenta-pârâtă a fost învestită, printre altele, și cu soluționarea cererii de restituire a reclamantei, înregistrată sub nr. 6534/2003, pe care a refuzat să o soluționeze, pe motiv că cererea de revendicare nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, sub aspectul că nu este înaintată prin executor judecătoresc. În cadrul procesual determinat de învestirea instanțelor cu cererea de obligare a pârâtei să emită dispoziție de restituire, aceasta a arătat că instanțele nu au verificat aspectele indicate prin decizia de casare pronunțată în cauză, respectiv, dacă solicitarea reclamantei reprezintă o cerere completatoare sau o notificare, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege și dacă a fost formulată în termen.

Recurenta-pârâtă ignoră însă faptul că în executarea obligației legale ce-i incumbă în temeiul Legii nr. 10/2001, de soluționare a cererii de restituire cu care a fost învestită, nu are nicio importanță dacă o astfel de cerere este o „precizare" sau o „completare" la o solicitare anterioară, o cerere „nouă", dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege sau nu, dacă este tardivă sau formulată în termen. Recurentei-pârâte îi revine obligația de a răspunde la solicitarea respectivă, urmând ca aspectele mai sus menționate să fie avute în vedere la modalitatea de soluționare a cererii, respectiv, să se reflecte în soluția adoptată, de admitere sau de respingere. În atare situație, atitudinea pârâtei, în sensul eludării dispozițiilor referitoare la obligativitatea emiterii dispoziției, în mod corect au îndreptățit instanțele anterioare să impună acesteia să răspundă cererii cu care a fost învestită în procedura administrativă de restituire a Legii nr. 10/2001.

Referitor la nelămuririle recurentei-pârâte privind calitatea procesuală pasivă în cauză, art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 stabilește că „în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv, a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean". Aceste dispoziții legale se coroborează cu cele conținute în art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, potrivit cărora „primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție", precum și cu cele conținute în art. 68 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora „în exercitarea atribuțiilor sale primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual". Persoanele juridice de drept public, și anume unitățile administrativ-teritoriale (comunele, orașele, municipiile, județele) stau în justiție prin reprezentanții lor legali, respectiv primarii sau prefecții.

În cauză, unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării este primăria, care, obligată fiind la emiterea dispoziției de restituire (de admitere sau de respingere), va emite această dispoziție prin primar, conform textelor legale mai sus evocate. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Orașului Câmpeni - Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 împotriva Deciziei nr. 138/2011 din 2 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ