ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4314/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal la data de 01 august 2024, sub nr. x/2024, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Prim-Ministru F., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- constatarea refuzului nejustificat al pârâtului, emis cu exces de putere, urmare a cererii nr. x/30.01.2024, refuz nejustificat manifestat prin tăcerea administrației, respectiv a neîndeplinirii de către pârât a obligației de rezultat de adoptare și publicare în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017 într-un termen rezonabil;

- pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017- 06 iulie 2017, respectiv a schemei finale/proiectului de H.G. avizat de Guvernul României încă din anul 2016 și care a stat la baza emiterii Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017;

- stabilirea unui termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru punerea în executare a obligațiilor impuse sub sancțiunea aplicării unei penalități părții obligate, în cuantum de 500-1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere și a unei amenzi prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 175 din 20 decembrie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune, inadmisibilității cererii de chemare în judecată și lipsei de interes, invocate de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare;

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și, în consecință:

- a obligat pârâtul Guvernul României să adopte și să publice în Monitorul Oficial al României Hotărârea de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, pentru perioada de referință 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancțiunea aplicării unei penalități în cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere și a amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere;

- a obligat pârâtul să achite reclamantelor, cu titlu de cheltuieli de judecată, următoarele sume: câte 5.000 RON reclamantelor A., B., C. și E. și suma de 5.050 RON reclamantului D..

Împotriva sentinței civile nr. 175 din 20 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Guvernul României, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu consecința respingerii cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a apreciat în mod eronat că termenul de prescripție aplicabil în cauza pendinte este cel prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. În fapt, dreptul de a solicita emiterea unei Hotărâri de Guvern, cât și dreptul de a cere plata compensațiilor, reprezintă drepturi de creanță, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului, adică, cel mai târziu de la data de 06 iulie 2017. Or, în prezenta cauză, cererea nr. x/30.01.2024 adresată de reclamanți Guvernului României este formulată după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06 iulie 2017.

Referitor la respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a învederat faptul că instanța de fond, în mod eronat, a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 reclamantele sunt îndreptățite să solicite obligarea Guvernului României la emiterea unei Hotărâri de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017.

Astfel, din interpretarea sistematică a textelor legale menționate mai sus rezultă, fără echivoc, că soluția constând în obligarea autorității publice de a emite un act administrativ sau de a efectua o operațiune administrativă poate fi dispusă numai dacă se constată refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri sau refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative.

În consecință, ținând cont de faptul că un demers contencios este inadmisibil când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când condițiile de admisibilitate a căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală, a apreciat că instanța de fond, în mod nelegal și eronat, a respins excepția inadmisibilității invocată de către recurentul-pârât Guvernul României.

Un alt aspect al greșitei interpretări date de instanța de fond excepției inadmisibilității cererii pendinte este rezultat din nesocotirea principiului conform căruia actele administrative produc efecte numai pentru viitor.

Așadar, intanța de fond nu ține seama de faptul că, la data promovării cererii de chemare în judecată, este în vigoare un act administrativ cu caracter normativ, având ca obiect de reglementare, întocmai problematica expusă prin acțiune, respectiv aprobarea Normelor metodologice solicitate de către reclamant.

Cu privire la respingerea excepției lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, în opinia recurentului-pârât, instanța de fond a apreciat, contrar prevederilor legale adoptate în materie, că pentru perioada de referință 01 ianuarie - 06 iulie 2017 trebuie emisă o nouă Hotărâre de Guvern pentru a reglementa o situație juridică deja legiferată.

Așadar, a reiterat faptul că Guvernul României a realizat demersurile pentru a pune în practică Decizia C(2016)8769 final, cu aplicabilitate de la 03 ianuarie 2017 - 31 decembrie 2020, conform pct. (5), publicând la data de 6 iulie 2017 H.G. nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă. A obliga Executivul la o nouă emitere de act normativ având același obiect, presupune o dublă edictare de norme.

A pretinde acordarea acestor ajutoare de stat si pentru perioada de referință 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017 înseamnă a solicita o compensație dublă, chestiune nelegală și inadmisibilă.

Recurentul-pârât a apreciat faptul că, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României și-a respectat atât obligațiile care rezultă din legislația internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât și din legislația comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie. În aceste condiții, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat prin raportare la numărul de ani (2017-2020 -art. 11), cât și bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON-art. 12).

Astfel, suma aferentă compensațiilor cuvenite pentru prima parte a anului 2017 a fost deja acordată în baza H.G. nr. 447/2017, cuantumul acesteia nefiind diminuat, ci sumele cuvenite, inclusiv pentru prima parte a anului 2017, fiind acordate eșalonat în baza schemei de ajutor de stat aprobate, anterior-indicate, iar acordarea unor compensații suplimentare către solicitanți ar genera situația achitării unor sume ce depășesc cuantumul ajutorului de stat aprobat. Aceste aspecte rezultă din compararea sumei în cuantum de 285 milioane RON, menționate în cadrul Deciziei de aprobare a schemei de ajutor de stat, cu cea stabilită prin H.G. nr. 447/2017, o nouă schemă pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 reprezintând o reglementare suplimentară și inutilă a aceleiași situații juridice.

Recurentul-pârât a mai susținut și că instanța de fond a analizat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, reținând în mod eronat că acțiunea introductivă prin care se solicită obligarea pârâților la inițierea și emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, care, prin definiție, are caracter de generalitate și impersonalitate, nu poate fi interpretată în sensul că, în principal, reclamanții ar viza interesul legitim public.

Instanța fondului a omis a reține că un act normativ din categoria hotărârilor de guvern are efecte erga omnes, vizând un interes public, interes care se referă "la ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice."

Acest fapt este și mai evident din perspectiva faptului că obținerea unei hotărâri judecătorești de obligare la emiterea unor norme metodologice nu mai prezintă interes practic, pe de o parte, fiindcă aceste norme au fost emise deja la data de 6 iulie 2017, iar pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care s-ar admite că, în perioada 1 ianuarie 2017-6 iulie 2017, nu au existat norme metodologice de aplicare, nu se poate, pe calea unei acțiuni în instanță, să se suplinească un presupus vid legislativ cu efect retroactiv, motive pentru care se impunea admiterea excepției lipsei de interes a reclamanților în promovarea prezentei acțiuni.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a înțeles să critice și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art. 129 alin. (1) și art. 453 C. proc. civ.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În ceea ce privește critica adusă soluției instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității, Înalta Curte reține că, recurentul-pârât a susținut, în esență, că soluțiile instanțelor de contencios administrativ de obligare a autorităților pârâte la emiterea unor acte administrative vizează, cu precădere situațiile în care este vorba despre emiterea unor acte administrative individuale, la cererea persoanelor îndreptățite, numai cu privire la acestea putându-se constata nesoluționarea sau refuzul de soluționare al unei cereri care are ca obiect chiar emiterea actului respectiv (ex: diplome, certificate, atestate, permise, adeverințe, avize etc.), iar actele administrative cu caracter normativ, în speță hotărârile Guvernului, deoarece sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală și ai căror destinatari sunt nedeterminați, nu pot fi adoptate la cererea unei persoane sau a unui grup de persoane, ci se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică de către autoritățile statului, care implementează astfel politici publice asumate constituțional; astfel, este necesar ca, în prealabil, autoritatea competentă să elaboreze instrumente de prezentare și motivare, care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată). În esență, se susține că atâta timp cât dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității emitente, cererea excede competenței instanțelor judecătorești care nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acestora.

Înalta Curte constată că inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul folosirii unui mijloc procesual care nu este prevăzut de lege sau care, deși este prevăzut de lege, este folosit în alt scop decât cel edictat de legiuitor.

Se mai constată că nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 referitoare la refuzul nejustificat și nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege referitoare la excesul de putere nu exclud actul administrativ cu caracter normativ de la posibilitatea persoanei vătămate care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de a sesiza instanța de contencios administrativ.

Instanța de recurs reține că hotărârile de guvern sunt acte administrative cu caracter normativ, care se emit pentru organizarea executării legilor, astfel că, în măsura în care obligația emiterii lor este prevăzută de o lege, în privința refuzului de a pune în executare această obligație (la cererea persoanei interesate - act administrativ asimilat) devin incidente dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituția României, potrivit cărora:

"Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar".

Astfel, nu se poate reține de plano o inadmisibilitate determinată exclusiv de petitul acțiunii având ca obiect obligarea la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, trebuind a se verifica în concret dacă prin acest petit (actul ce ar trebui emis) se solicită, de fapt, obligarea la emiterea unui act cu încălcarea dreptului de apreciere al autorității administrative sau, dimpotrivă, conținutul acestui act este prestabilit anterior și obligatoriu, doar emiterea fiind cea care trebuie să fie impusă autorității în culpă.

În mod evident, instanțele judecătorești nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acestora care privesc procedura de adoptare și conținutul concret al actului administrativ a cărui emitere este prevăzută deja de lege și care ar avea aplicabilitate generală.

Împrejurarea că autoritatea competentă trebuie să elaboreze instrumente de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc.), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată) nu poate constitui un fine de neprimire, deoarece instanța de contencios administrativ nu exonerează Guvernul de aceste atribuții și nici nu fixează conținutul concret al actului administrativ.

Așa cum s-a arătat anterior, dacă conținutul concret al actului administrativ cu caracter normativ a cărui emitere se solicită este stabilit prin acte anterioare cu caracter obligatoriu, iar ceea ce se cere este exclusiv obligarea la emiterea efectivă a actului, atunci marja de apreciere a organului administrativ emitent nu este încălcată, dar acest aspect ține de fondul acțiunii, iar nu de admisibilitatea ca atare a acțiunii în contencios administrativ.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, instanța de control judiciar reține că solicitarea principală a reclamantelor prin acțiunea introductivă de instanță vizează constatarea și, ca atare, protejarea interesului legitim privat identificabil în mod concret în obținerea, în final, a compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) Cod silvic, premisa inițială a acestor compensații reprezentând-o, însă, reglementarea obținerii compensațiilor pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 prin hotărâre de guvern de către pârât.

Or, pentru acordarea acestor compensații în raport de care reclamantele au certă vocație în considerarea realizării propriilor lor drepturi subiective previzibile, ținând cont de elementele de fapt și de drept reținute și în cuprinsul hotărârii instanței de fond, cererea de chemare în judecată este expresia tocmai a manifestării unui astfel de interes legitim privat.

Așa cum corect a reținut și judecătorul fondului, faptul că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, erau în vigoare dispozițiile H.G. nr. 447/2017, nu determină lipsa de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, în condițiile în care obligația pârâtului Guvernul României de a adopta normele metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat în domeniul forestier, vizează perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, perioadă care nu a format obiect de reglementare al H.G. nr. 447/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 6 iulie 2017, act normativ potrivit căruia "Pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie" (art. 7 alin. (5).

De altfel, subsumat acestei excepții, recurentul-pârât a formulat o serie de critici care vizează în concret fondul cauzei, urmând a fi analizate în acest context, astfel că, instanța de control judiciar constată că, în raport de prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a legii de către prima instanță cu privire la prescripție, recurentul Guvernul României a invocat faptul că dreptul intimatelor-reclamante la acțiune s-a născut la data de 06 iulie 2017, data de la care acestea aveau posibilitatea să își valorifice pretinsele pretenții; or, cererile administrative adresate de acestea din urmă sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06 iulie 2017.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii și cu privire la acest aspect, apreciind că acțiunea în contencios administrativ dedusă judecății este supusă termenului de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar nu termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2500 C. civ.

Astfel, termenul de 3 ani invocat de recurentul-pârât și prevăzut ca atare de dispozițiile art. 2.517 C. civ., reprezintă o dispoziție generală în raport de care se aplică dispoziția specială, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, se au în vedere și dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reglementează completarea dispozițiilor legii speciale în materia contenciosului administrativ cu dreptul comun, ceea ce reprezintă o regulă generală. Compatibilitatea dispozițiilor legii contenciosului administrativ cu dreptul comun se stabilește, potrivit acestor dispoziții, de către instanță, cu prilejul soluționării litigiului, în măsura în care normele C. civ. și celui de procedură civilă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum și cu procedura reglementată prin lege.

Ca urmare, se reține caracterul nefondat și al acestor critici privind greșita respingere a excepției prescripției.

Referitor la criticile ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte reține că siturile Natura 2000 au fost instituite prin voința legiuitorului european, această rețea de arii protejate, ce vizează atât statele membre, cât și candidate ale UE, fiind promovată ca instrument principal de conservare a naturii încă din anul 1992.

Realizarea Rețelei Natura 2000 se fundamentează pe două directive ale Uniunii Europene, Directiva nr. 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și Directiva nr. 93/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice, ce reglementează modul de selectare și desemnare a siturilor și protecția acestora, Statele Membre având dreptul de a reglementa modalitățile de realizare practică și de implementare a prevederilor din Directive, la nivel național.

Pe plan intern, România a început prin reglementarea unor zone de protecție în care au fost impuse anumite restricții de recoltare - respectiv zonele de tip funcțional T1 (zone de protecție absolută - rezervații științifice și peisagistice) și T2 (zone care fac obiectul unui regim de conservare specială - păduri seculare, virgine sau semivirgine).

Apoi, prin Legea nr. 5/2000 au fost constituite Parcurile Naturale/Naționale (ROSPA); în conformitate cu art. 1 alin. (2) din această lege, în categoria zonelor protejate au fost incluse:

"(...) zonele naturale sau construite, delimitate geografic topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural și/sau cultural și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu".

Odată cu aderarea la Uniunea Europeana (01 ianuarie 2007), Statul Român, prin Tratatul de Aderare, a consimțit necondiționat ca toate Parcurile Naturale, Parcurile Naționale și Siturile Natura 2000 să fie incluse în Rețeaua Ecologică Europeană Natura 2000.

Astfel, au fost transpuse în legislația internă cele două directive europene - Directiva Habitate si Directiva Păsări -, prin O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, care la Anexa nr. 1 (b) stabilește că:

"siturile Natura 2000 (...) sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național (...) excluderea oricăror forme de exploatare a resurselor naturale și a folosinței terenurilor incompatibilă scopului atribuit".

Ca atare, în suprafețele forestiere cuprinse în zone de protecție, proprietarii au interdicția (aproape totală) de a exploata sau utiliza resursele naturale, precum și de a exercita orice formă de folosință a acestor terenuri, incompatibilă cu scopul de protecție și/sau conservare.

În contrapondere, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007 prevede că "pentru terenurile din arii naturale protejate deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate ori pentru măsurile de conservare instituite potrivit alin. (2). Modalitatea de solicitare, de calcul și de acordare a compensațiilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului, inițiată de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului si pădurilor. în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgentă".

Procesul de armonizare a legislației interne cu cea unională în domeniul ajutoarelor de stat, respectiv cu Regulamentul nr. 1698/2005 și Regulamentul RH1305/18.12.2013 al UE, a început cu Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, care a prevăzut, la art. 97 alin. (1) lit. (b), plata acestor compensații:

"În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă".

Art. 97 alin. (1

1

) din Legea nr. 46/2008, introdus prin Legea nr. 133/2015 prevede că:

"Impunerea de restricții proprietarilor de păduri, prin amenajamente silvice, prin regulamente ale parcurilor naționale, naturale, rezervațiilor biosferei și ale siturilor Natura 2000 ori prin alte norme, inclusiv cele care stabilesc diferite tipuri de grupe funcționale, se poate face fie cu acordul proprietarului, fie cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, plătită anual, care să compenseze integral veniturile nerealizate de proprietarul de pădure, persoană fizică sau juridică".

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a comunicat în anul 2007 Comisiei Europene măsurile de sprijin existente în domeniul agriculturii, dezvoltării rurale, precum și cele aplicabile în sectorul forestier, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora (abrogată prin H.G. nr. 861/2009, care a vizat continuarea acestor măsuri).

În conformitate cu prevederile Tratatului de aderare (art. III - 168 alin. (1) și Anexa 5, cap. 3, pct. B), era strict necesar un aviz/o aprobare de acordare a compensațiilor din partea Comisiei Europene, prin care să se stabilească expres caracterul acestora de ajutoare de stat, astfel că, prin art. 6 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a sistat/întrerupt plata lor până la îndeplinirea acestei condiții. Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislația națională urma a se face începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocațiilor bugetare, parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier în perioada 2007- 2013, nr. 2006/C319/01.

În acest context, a fost inițiat Proiectul de Hotărâre de Guvern de aprobare a normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor/ajutoarelor de stat, reprezentând în fapt schema de ajutor de stat sus-menționată, care - pe lângă avizele interne primite din partea instituțiilor abilitate, în cadrul procedurii prealabile de tehnică legislativă - trebuia să respecte întru totul indicațiile Comisiei Europene, pentru a primi toate avizele externe.

În vederea atingerii acestui obiectiv, a fost purtată o întreagă corespondență oficială între autoritățile naționale și Comisia Europeană, în cadrul căreia s-a perfectat în cele mai mici detalii conținutul Proiectului Schemei, astfel încât să fie în conformitate cu prevederile unionale.

În urma tuturor acestor diligențe, România a primit Decizia Comisiei Europene nr. C (2012) 5166 final din data de 19 iulie 2012, prin care s-a dispus că ajutorul de stat reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă putea fi acordat.

Astfel, prin Decizia nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012 a Comisiei Europene (publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pe data de 14 septembrie 2012 - data de la care a intrat în vigoare) - considerentul 25, CE si-a dat avizul favorabil efectuării plăților acestor compensații, pe care le-a încadrat în categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piața internă în conformitate cu prevederile art. 107 TFUE.

Prin Decizia nr. C(2013) 9369 final/18.12.2013, Comisia Europeana a prelungit schema de ajutoare de stat aprobată în temeiul Orientărilor comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007-2013, până la data de 30 iunie 2014. Semnificative pe aspectul analizat sunt prevederile pct. 11 din Decizia Comisiei Europene în care se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în Monitorul Oficial al României (...)."

Necesitatea îndeplinirii condiției constând în emiterea deciziei Comisiei Europene rezultă din coroborarea prevederilor anexei nr. V pct. 3 "Agricultura" lit. (b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 861/2009 și art. 4 și 5 din O.G. nr. 14/2010.

Astfel, pentru ajutorul de stat solicitat ulterior datei de 1 ianuarie 2010, este necesară decizia de aprobare a Comisiei Europene.

În ceea ce privește condiția de a fi aprobate Normele metodologice de punere în aplicare a schemei de ajutor de stat, această necesitate rezultă din prevederile art. 5 din O.G nr. 14/2010 mai sus citate, din care reiese că normele metodologice ce urmează a fi adoptate de către legiuitorul delegat au un rol determinant în individualizarea dreptului la compensații al beneficiarului, în condițiile în care au ca obiect de reglementare atât modul de calcul, cât și criteriile de eligibilitate, procedurile de supraveghere și control, aspect subliniat prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (paragraf 67).

De asemenea, relevant sub acest aspect este și pct. 11 din Decizia nr. 5166/2012 a Comisiei Europene, care se referă la publicarea schemei în Monitorul Oficial al României, schema fiind prezentată în proiectul de Hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice ce fusese înaintat Comisiei pentru avizare și menționat la punctul 5 al Deciziei Comisiei.

Prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că nu poate fi primită teza potrivit căreia, după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2010, Normele metodologice adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 continuă să producă efecte juridice.

De asemenea, tot prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condițiile în care nu a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanță comunitară Natura 2000. Ca atare, nu există baza legală pentru acordarea compensațiilor, în lipsa hotărârii Guvernului cu obiectul de reglementare mai sus arătat.

Cum normele metodologice anterioare datei de 1 ianuarie 2010 nu mai puteau fi aplicate, față de prevederile exprese ale art. 6 din H.G. nr. 861/2009 și față de cele statuate cu forță juridică obligatorie prin Decizia nr. 36/2015, era necesară emiterea unor noi norme metodologice în conformitate cu schema aprobată de Comisia Europeană.

Acestea au fost emise abia în anul 2017 (H.G. nr. 447/2017 publicată în Monitorul Oficial la data de 06 iulie 2017 și în vigoare de la acea dată), iar din punct de vedere al aplicabilității H.G. nr. 447/2017 și pentru compensațiile aferente perioadei 2010-2016, se constată că în mod clar aceasta nu poate fi aplicată decât cererilor de acordare a compensațiilor ulterioare intrării în vigoare a acestei hotărâri.

Astfel, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 447/2017 statuează în sensul că prezenta schemă aplică dispozițiile prevăzute la secțiunea 2.2 a capitolului 2 din "Orientările Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol și forestier și în zonele rurale pentru perioada 2014 - 2020 (2014/C 204/01)", publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 204 din 1 iulie 2014, denumite în continuare Orientările UE.

Art. 7 alin. (5) arată că "pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie", iar art. 11 prevede că "durata de aplicare a prezentei scheme este de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și până la data de 31 decembrie 2020, inclusiv."

Ca atare, atât principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 din Constituție, cât și obiectul specificat al domeniului de reglementare al acestui act normativ, se opun aplicării H.G. nr. 447/2017 anterior datei de 30 iunie 2017.

Reclamantele sunt titulare ale dreptului de proprietate privată asupra unor suprafețe de teren cu vegetație forestieră, iar, conform amenajamentelor fondului forestier proprietate privată a reclamantelor, o parte din suprafețele de teren de vegetație forestieră deținute de acestea în proprietate se află în arii naturale protejate - tip funcțional TI/TII, aspecte ce nu au fost negate în vreun fel de pârât.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017 s-a dispus ca ajutorul de stat reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, poate fi acordat, fiind dat astfel aviz favorabil efectuării plăților acestor compensații pentru perioada 2014-2020, pe care Comisia le-a încadrat în categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piața internă în conformitate cu prevederile art. 107 TFUE.

În cadrul procedurii legislative, Statul Român și-a luat în mod expres angajamentul de adoptare și publicare în Monitorul Oficial a proiectului de H.G./Schemei finale, astfel cum a fost aprobată de Comisia Europeană (aprobare care viza perioada anilor 2014-2020), dar acest angajament nu a fost nici până în prezent dus la îndeplinire - raportat la intervalul de timp cuprins între 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă obligarea Guvernului României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017.

Referitor la criticile vizând fondul cauzei, sub aspectul respectării/încălcării principiului neretroactivității legii civile, Înalta Curte apreciază că o lege este retroactivă când modifică situații definitive stabilite sau acte care și-au epuizat toate efectele în trecut. Or, în cauză, intimata-reclamantă solicită obligarea unei autorități publice să respecte acte normative cu forță juridică superioară și să adopte actul administrativ normativ în organizarea executării dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, O.G. nr. 14/2010, Deciziei C (2016) 8769 final din 03 ianuarie 2017 și Regulamentului nr. 1305/2013 al Parlamentului European.

În baza acestor acte normative interne și europene, recurentul-pârât Guvernul României are obligația adoptării normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând c/valoarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada 2017 - 2020.

Prin H.G. nr. 447/2017 au fost emise normele metodologice doar pentru perioada 06 iulie 2017 - 31 decembrie 2020, nu și pentru perioada anterioară, începând cu 01 ianuarie 2017.

Intimatele-reclamante consideră că refuzul autorității publice intimate de a emite norme metodologice și de a adopta o hotărâre de guvern în acest sens, pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, este nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Potrivit acestor prevederi legale, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicată, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea. Art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, definește excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

Intimatele-reclamante dețin în proprietate suprafețe de vegetație forestieră în zone de protecție, astfel că au interdicția exploatării și utilizării resurselor naturale.

Din acest motiv, legislația europeană și cea națională au prevăzut dreptul proprietarilor de terenuri forestiere din zonele de protecție la plata unei compensații.

Potrivit art. 46 din Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 sprijinul se acordă anual pe hectar de suprafață apicolă sau de pădure.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017 s-a aprobat ajutorul de stat pentru perioada 2017-2020, compensație ce se plătește anual în limita unei anumite sume.

Prin legislația națională, Codul silvic și O.G. nr. 14/2010 s-a stabilit obligația Guvernului României de a emite normele metodologice de aplicare și procedura acordării compensațiilor. Compensația se acordă anual, prin urmare normele metodologice trebuie să prevadă cuantumul compensației pentru întregul an 2017 și nu pentru doar 6 luni.

În mod corespunzător, nu reprezintă o apărare validă a recurentului referirea la recunoașterea prin art. 12 din H.G. nr. 447/2017 a unui cuantum total de 285.000.000 RON pentru schema de ajutor aprobată, dat fiind că valoarea respectivă constituia un maximum, a cărui acordare nu este exclus a fi influențată în mod decisiv prin reducerea perioadei primului an de la 12 luni la aproximativ 6 luni.

În consecință, refuzul recurentului-pârât de a adopta hotărârea de Guvern pentru acordarea compensației și aferent perioadei 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 este nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond pronunțând o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, deoarece conduita părții recurente-pârâte nu corespunde nici aspectelor de competență legată ce îi incumbă și nici respectării interesului legitim privat al părților intimate-reclamante.

În mod eronat, se raportează recurentul la data de 1 martie 2017 ca fiind cea la care Guvernul României ar fi primit Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/03.01.2017, câtă vreme din proba cu înscrisuri administrată în fața primei instanțe rezultă că actul amintit a fost transmis Reprezentanței Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană de către Comisia Europeană încă din 4 ianuarie 2017.

În aceste condiții, întârzierea în comunicarea acelei Decizii dinspre Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană sau întârzierea la înregistrarea efectivă de către Guvernul României a trimiterii respective nu poate constitui un argument valid pentru a pretinde primirea efectivă a actului Comisiei Europene în cursul lunii martie 2017, câtă vreme autoritatea guvernamentală română îl deținea prin dezmembrămintele sale chiar din luna ianuarie a anului respectiv.

În orice caz, recurentul-pârât a recunoscut dreptul la acordarea compensațiilor mult ulterior, anume la nivelul lunii iulie 2017, astfel încât nici alegația referitoare la contextul comunicării Deciziei respective în martie 2017 nu justifică întârzierea amintită, dat fiind că au mai curs încă 4 luni până la adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 447/2017.

În consecință, lunile ianuarie și februarie 2017 nu pot fi excluse din perioada vizată de soluția dispusă de instanța de fond, autoritatea guvernamentală română recepționând Decizia Comisiei Europene prin Reprezentanța Permanentă a României în cursul lunii ianuarie 2017.

În consecință, refuzul recurentului-pârât de a adopta hotărârea de guvern pentru acordarea compensației în perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 este nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. Înalta Curte remarcă, de altfel, o jurisprudență constantă a acestei instanțe, prin care recurentul-pârât a fost obligat la adoptarea hotărârii de guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor în cauză, pentru perioada 2010-2013, jurisprudență exemplificată prin Deciziile nr. 4596/2020, 3701/2021 și nr. 2510/2024.

În situația dată, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aprobarea normelor metodologice reprezintă o obligație a executivului, în virtutea prevederilor art. 97-99 din Legea organică nr. 46/2008 - Codul Silvic, precum și din O.G nr. 14/2010.

Față de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 și ale art. 99 din aceeași lege, coroborat cu art. 5 și 6 din O.G. nr. 14/2010, (izvoare de drept naționale ce au ca punct de plecare legislația comunitară, respectiv Regulamentul UE nr. 1305/2013, precum și Decizia C (2016) 8769 final din 03.01.2017), precum și față de Decizia nr. 36/2015 în dezlegarea unei chestiuni de drept a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptarea hotărârilor de guvern pentru punerea în executare a Legii nr. 46/2008 și a O.G. nr. 14/2010 trebuie să respecte cu strictețe actele normative cu forță juridică superioară naționale, precum și actele legislative comunitare cu efect direct, inclusiv în ceea ce privește condițiile de acordare a compensațiilor: condiții, durată, cuantum etc.

Pe cale de consecință, instanța de fond a reținut în mod just că pârâtul nu a justificat rezonabil pasivitatea de reglementare a perioadei 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017; în acest sens, marja de apreciere a executivului în adoptarea actului nu poate să prevaleze și să conducă la nerespectarea principiului proporționalității, care presupune un just echilibru între interesul public și drepturile legitime ale titularilor, întrucât, în caz contrar, prevederile art. 97 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 46/2008 și cele ale O.G. nr. 14/2010 ar deveni lipsite de eficacitate, iar speranța legitimă a titularilor dreptului ar fi lipsită de conținut.

Înalta Curte nu poate ignora nici cele statuate în considerentele Hotărârii din 23 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Asociațiile de Coproprietate Forestieră Porceni Pleșa și Piciorul Bătrân Banciu (Obștea de Pădure Porceni Pleșa și Composesoratul Piciorul Bătrân Banciu) împotriva României (Cererile nr. 46201/16 și 47379/16).

Astfel, în cauza amintită, instanța europeană a reținut că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

"71. În speță, nu există nicio îndoială cu privire la existența unei legături de cauzalitate între întârzierea legiferării imputabile statului și lipsa despăgubirilor acordate reclamantelor pentru imposibilitatea exploatării pădurilor lor clasificate drept zone protejate Natura 2000."

"73. În speță, neadoptarea și nepublicarea de către Guvern a normelor metodologice necesare pentru acordarea despăgubirilor la care au dreptul reclamantele, despăgubiri recunoscute de Guvern (supra, pct. 66), poate fi considerată un obstacol în calea exercitării efective a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 sau o neaplicare a acestui drept."

"75. După cum rezultă din observațiile Guvernului (supra, pct. 65) și din Decizia Comisiei Europene C(2012) 5166 final/19.07.2012 (supra, pct. 27), un proiect de hotărâre de Guvern de stabilire a normelor metodologice pentru acordarea de ajutoare de stat pentru compensarea contravalorii lemnului nerecoltat de către proprietari ca urmare a cerințelor de protecție a reglementărilor administrative forestiere și a costului gestionării durabile a pădurilor a fost prezentat Comisiei Europene și validat de către aceasta. Potrivit termenilor acestui proiect, ajutoarele în cauză trebuiau să fie cuprinse între 40 EUR și 200 EUR (EUR) pe hectar și trebuiau să fie plătite anual. În pofida validării sale de către Comisia Europeană, proiectul de hotărâre nu a fost publicat în Monitorul Oficial, potrivit Curții de Apel Brașov, din cauza retragerii sale de la publicare (supra, pct. 17).

"77. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că inacțiunea prelungită a statului în ceea ce privește adoptarea și publicarea normelor metodologice de acordare a ajutoarelor de stat în vederea compensării costului gestionării durabile a terenurilor forestiere aparținând reclamantelor și a contravalorii lemnului necolectat pe acestea de către părțile interesate ca urmare a cerințelor de protecție prevăzute de normele administrative forestiere a împiedicat punerea în aplicare a O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare referitoare la ajutoarele de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, și a art. 99 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic (a se compara cu Volokitin și alții împotriva Rusiei, nr. 74087/10 și alte 13 cereri, pct. 24-27, 3 iulie 2018). Prin urmare, concluzionează că principiul legalității nu a fost respectat. În plus, Guvernul nu a susținut că omisiunea de a publica normele metodologice și neplata despăgubirilor rezultate ar fi urmărit un scop legitim, iar Curtea nu vede care ar fi putut fi un astfel de scop."

În raport de toate aceste considerente, susținerile recurentului-pârât sunt neîntemeiate, Înalta Curte constatând că pârâtul Guvernul României a procedat la îndeplinirea obligațiilor sale legale prin emiterea unui act normativ care prevedea o durată a schemei de ajutor de stat mai scurtă decât aceea impusă de cadrul normativ. Or, aceasta conduce la concluzia că nu au fost îndeplinite în mod corespunzător obligațiile legale de către recurentul-pârât Guvernul României, astfel că soluția de admitere a acțiunii introductive este emisă cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

În finalul cererii sale de recurs, recurentul-pârât a susținut că nu a căzut în pretenții, neputând fi reținută existența unui prejudiciu cauzat de pârâtul Guvernul României și, cu atât mai mult o faptă ilicită a acestuia săvârșită cu vinovăție. Totodată, a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se impune diminuarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază exclusiv pe prezumția de culpă procesuală, rezultată din pierderea procesului. Cheltuielile de judecată se stabilesc pe fiecare etapă procesuală și se acordă la cererea părții care le-a suportat.

În consecință, în mod legal, instanța de fond a obligat pe recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatele-reclamante.

Referitor la aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării cheltuielilor pe care pârâtul ar fi obligat să le plătească, proporțional cu randamentul actelor procedurale întocmite în această fază procesuală, Înalta Curte reține că analiza acestor aspecte ar implica o evaluare a unor aspecte de fapt, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând o chestiune de temeinicie și nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020. Această decizie, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art