ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2510/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023 la data de 30.01.2023, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanței: constatarea neîndeplinirii obligației de soluționare a Cererii nr. x/21.12.2021 în termenul legal de 30 de zile; constatarea neîndeplinirii într-un termen rezonabil de către pârât a condiției suspensive prevăzute de art. 4 lit. (s) pct. (4) coroborat cu art. 5 alin. (l) din O.G. nr. 14/2010 și art. 99 alin. (1) din Codul Silvic-Legea nr. 46/2008 modificată prin Legea nr. 133/2015 de adoptare a normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier coroborat cu prevederile Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017; obligarea Guvernului României la adoptarea si publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 și care să includă expres perioada menționată, cu respectarea legislatiei incidente, respectiv a Schemei finale-Proiectului de H.G. avizat de Guvern si de Comisia Europeană, proiect de H.G. initiat de Guvernul României (Guvernul Ciolos). împreună cu Ministerul Mediului,Apelor si Pădurilor (MMAP) si care a stat la baza/fundamentarea juridică a emiterii si adoptării Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, inclusiv taxa judiciară de timbru.

1.2. Alte aspecte procesuale

Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, în temeiul dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, a formulat cerere de interventie accesorie în sprijinul apărării pârâtului Guvernul României, prin care a solicitat respingerea cererii introductive de instanță ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, ca inadmisibilă, pe cale de excepție, și pe fond, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 227/2023 din 7 iunie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității invocate de intervenientul accesoriu MMAP; a admis acțiunea; a obligat pârâtul Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor pentru perioada 01.01.2017-06.07.2017, conform prevederilor legale; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul MMAP și a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamantă a sumei de 10.436 RON reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat și taxă de timbru.

3.1. Cererea de recurs formulată de pârâtul Guvernul României

Pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin Secretariatul General al Guvernului a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

In combaterea argumentelor reținute de instanța de fond cu privire la obligația Guvernului României de a adopta o hotărâre de guvern pentru perioada 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din H.G. nr. 447/2017, "pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie'", respectiv pentru perioada ulterioară datei de 06.07.2017.

Este esențial a se observa faptul că, Hotărârea C (2016) 8769 final, având ca obiect acordarea de compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea masei lemnoase, nu a fost primită de Guvernul României decât la data de 01.03.2017, iar nu la data de 01.01.2017, Decizia Comisiei Europene neputând produce efecte juridice pentru lunile ianuarie si februarie 2017.

Totodată, la Cap. IV, art. 11 din proiectul de Hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor Metodologice reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea masei lemnoase, se menționează faptul că durata de aplicare a schemei este de la data primirii Deciziei CE de acordare a ajutorului de stat și până la data de 31.12.2020, inclusiv. Or, data primirii deciziei CE nu este 01.01.2017, ci data de 01.03.2017, astfel cum rezultă chiar din conținutul H.G. nr. 447/2017, act normativ adoptat tocmai în considerarea Deciziei Comisiei Europene C (2016) 8769 final din 01.03.2017. De asemenea, un aspect deosebit de important este valoarea maximă a bugetului aprobat prin art. 2.5. din Hotărârea Comisiei Europene, respectiv 285.000.000 RON, sumă pe care Guvernul României nu putea să o depășească. Acest buget este preluat identic la art. 12 din H.G. nr. 447/2017, care prevede: "Valoarea totală maximă aferentă schemei pentru perioada 2017 - 2020 este de 285 milioane RON și se suportă de la bugetul de stat, prin bugetul aprobat cu această destinație de Ministerul Apelor și Pădurilor ". Așadar, suma maximă stabilită de Comisia Europeană pentru perioada 2017 - 2020 a fost respectată întocmai de Guvernul României, nefiind relevant faptul că H.G. nr. 447/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial în luna iunie 2017, iar nu în luna martie 2017, imediat după primirea Deciziei CE C (2016) 8769 final din 01.03.2017.

Pe cale de consecință, contrar celor reținute de Curtea de Apel Craiova, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României și-a respectat atât obligațiile care rezultă din legislația internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât și pe cele care rezultă din legislația comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie. In aceste condiții, prin adoptarea H.G.. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat (2017 -2020-art. 11), cât și bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON -art. 12).

De asemenea, din dispozițiile art. 4 punct 4 din O.G. nr. 14/2010 rezultă faptul că: "Guvernul este abilitat să acorde forme de ajutor de stat permise conform art. 1 în următoarele domenii: plăți Natura 2000 și plăți aferente Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei". Plăți permise înseamnă acordarea unor compensații deținătorilor de păduri și asociațiilor acestora cărora li se aplică restricții, în limita aprobării acestor ajutoare de către Comisia Europeană. Orice ajutoare care depășesc limita bugetului aprobat de Comisia Europeană sunt incompatibile cu piața internă și denaturează sau amenință să denatureze concurența neputând fi aprobate de Comisie, în conformitate cu art. 107 alin. (1) din TFUE, aspecte care rezultă suficient de clar din Decizia C (2016) 8769 final/03.01.2017, care a stat la baza emiterii H.G. nr. 447/2017.

Nu în ultimul rând, raportat la obiectul solicitării reclamantei, admiterea demersului contencios formulat, pe fondul său, presupune o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și, pe cale de consecință, conduce la încălcarea principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Astfel, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ, nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor acestei autorități într-o marjă cu limite largi.

In sensul celor menționate, este relevantă și jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, jurisprudența care a statuat în mod constant faptul că o autoritate publică nu poate fi obligată la adoptarea unui act normativ cu un conținut prestabilit. (Decizia nr. 5463/2009, Decizia nr. 2757/2010, Decizia nr. 4635/2020, Decizia nr. 4995/2010, Decizia nr. 2953/2011).

Existența unui drept larg de apreciere a autorității emitente a unui act normativ rezultă și din procedura de adoptare a acestei categorii de acte administrative, astfel cum este reglementată de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, fiind necesar ca, în prealabil, autoritatea competentă să elaboreze instrumente de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată).

Așadar, față de particularitățile actelor administrative cu caracter normativ, atât în ceea ce privește conținutul acestora, cât și în ceea ce privește procedura de adoptare, precum și față de faptul că dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității legislative (emitente), hotărârea pronunțată a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Prin obligarea Guvernului României la emiterea hotărârii de guvern privind adoptarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 -06 iulie 2017, în mod evident s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile. Prin urmare, scopul urmărit de reclamantă este ca, urmare a emiterii acestei hotărâri de guvern în anul 2022, să poată beneficia de compensațiile bănești pentru o perioadă anterioară, respectiv 01.01.2017-06.07.2017, ceea ce, în mod clar, contravine principiului constituțional mai sus enunțat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de intervenientul accesoriu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor

Pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea în fond a cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României; admiterea recursului, casarea în tot a sentinței civile mal sus menționate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.2.1. Considerente privind incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. [1) pct. 6 din C. proc. civ.

Instanța de fond, în mod neîntemeiat, a respins cererea de intervenție accesorie formulata de Minister în favoarea Guvernului României. Mai mult decât atât, instanța de fond s-a limitat la a menționa în dispozitivul hotărârii atacate că respinge cererea de intervenție, fără a motiva în cuprinsul hotărârii care sunt motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază această soluție, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin acțiunea formulată, intimata-reclamantă a solicitat constatarea refuzului de emitere și publicare în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017, precum și obligarea Guvernului României la adoptarea și publicarea acesteia.

Conform art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ- teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masa lemnoasă.

Totodată, conform prevederilor art. 99 alin. t

1

) din Codul silvic, "normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale prevăzute la art. 98 se aproba prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură".

Ca atare, interesul propriu al Ministerului în formularea prezentei cereri de intervenție accesorie este dovedit.

Mai mult decât atât, instanța a respins cererea de intervenție a Ministerului, dar a analizat excepțiile invocate de instituția recurentă în susținerea apărărilor Guvernului.

3.2.2. Considerente privind incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de fond, în mod eronat, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând ca termen de început pentru calcularea prescripției data de 21.12.2021. Dreptul intimatei-reclamante la acțiune s-a născut la data de 06.07.2017, data de la care aceasta avea posibilitatea si-și valorifice pretinsele pretenții.

Or, pretinsul "drept" de a solicita emiterea unei Hotărâri de Guvern, cât și dreptul de a cere plata compensațiilor, constituie drepturi de creanță, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului (adică, cel mal târziu, de la data de 06.07.2017).

Cererile administrative adresate de intimata-reclamantă sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06.07.2017 (cererea nr. x/21.12.2022).

Nu în ultimul rând, intimata-reclamantă, în calitate de proprietar a suprafețelor de pădure pentru care există restricții în recoltarea de masă lemnoasă și, în condițiile în care cadrul normativ special ce ar fi trebuit să fie incident intervalului de referință 01.01.2017 - 06.07.2017, nu a existat, avea posibilitatea să-și valorifice pretinsele pretenții în cadrul unei proceduri interne de drept comun, în care să se administreze un probatoriu complex, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile civile.

Având în vedere cele mal sus menționate, recurentul a solicitat respingerea acțiunii intimatei reclamante A. ca fiind prescrisă.

În combaterea argumentelor reținute de instanța de fond cu privire la obligația Guvernului României de a adopta o Hotărâre de Guvern pentru perioada 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017, respectiv în demonstrarea încălcării si aplicării greșite a normelor de drept material, se arată că, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României și-a respectat atât obligațiile care rezultă din legislația internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât și din legislația comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie. În aceste condiții, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat (2017 - 2020 - art. 11), cât și bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON - art. 12).

3.2.3. Considerente privind incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Raportat la obiectul solicitării reclamantei, admiterea demersului contencios formulat, pe fondul său, presupune o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și, pe cale de consecință, conduce la încălcarea principiului separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.

Astfel, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ, nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor acestei autorități într-o marjă cu limite largi.

Relevantă este și jurisprudența consolidată a înaltei Curți de Casație și Justiție, jurisprudența care a statuat în mod constant faptul că o autoritate publică nu poate fi obligată la adoptarea unui act normativ cu un conținut prestabilit.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4,6 și 8 din C. proc. civ.

Reclamanta A. a formulat note scrise (cu depășțirea termenului pentru depunerea întâmpinărilor, prin care, în ceea ce privește recursul formulat de Guvernul României, a invocat excepția nulității acestuia, pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar în rest, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În sedința publică din data de 14 mai 2024, Înalta Curte a luat act de precizarea intimatei-reclamante în sensul renunțării la susținerea excepției nulității recursului promovat de Guvernul României.

Înalta Curte va analiza motivele de recurs invocate de cei doi recurenți în mod grupat și în ordinea din cuprinsul prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ordine ce are în vedere cu prioritate chestiunile procedurale, iar apoi cele de drept material.

6.1. Contextul factual și legal

Siturile Natura 2000 au fost instituite prin voința legiuitorului european, această rețea de arii protejate, ce vizează atât statele membre, cât și candidate ale UE, fiind promovată ca instrument principal de conservare a naturii încă din anul 1992.

Realizarea Rețelei Natura 2000 se fundamentează pe două directive ale Uniunii Europene, Directiva nr. 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și Directiva nr. 93/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice, ce reglementează modul de selectare și desemnare a siturilor și protecția acestora, Statele Membre având dreptul de a reglementa modalitățile de realizare practică și de implementare a prevederilor din Directive, la nivel național.

Pe plan intern, România a început prin reglementarea unor zone de protecție în care au fost impuse anumite restricții de recoltare - respectiv zonele de tip funcțional T1 (zone de protecție absolută - rezervații științifice și peisagistice) și T2 (zone care fac obiectul unui regim de conservare specială - păduri seculare, virgine sau semivirgine).

Apoi, prin Legea nr. 5/2000 au fost constituite Parcurile Naturale/Naționale (ROSPA); în conformitate cu art. 1 alin. (2) din această lege, în categoria zonelor protejate au fost incluse: "(...) zonele naturale sau construite, delimitate geografic topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural și/sau cultural și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu".

Odată cu aderarea la Uniunea Europeana (01.01.2007), Statul Român, prin Tratatul de Aderare, a consimțit necondiționat ca toate Parcurile Naturale, Parcurile Naționale și Siturile Natura 2000 să fie incluse în Rețeaua Ecologică Europeană Natura 2000.

Astfel, au fost transpuse în legislația internă cele două directive europene - Directiva Habitate si Directiva Păsări -, prin O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice, care la Anexa nr. 1 (b) stabilește că:

"siturile Natura 2000 (...) sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național (...) excluderea oricăror forme de exploatare a resurselor naturale și a folosinței terenurilor incompatibilă scopului atribuit".

Ca atare, în suprafețele forestiere cuprinse în zone de protecție, proprietarii au interdicția (aproape totală) de a exploata sau utiliza resursele naturale, precum și de a exercita orice formă de folosință a acestor terenuri, incompatibilă cu scopul de protecție și/sau conservare.

In contrapondere, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007 prevede că "pentru terenurile din arii naturale protejate deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate ori pentru măsurile de conservare instituite potrivit alin. (2). Modalitatea de solicitare, de calcul și de acordare a compensațiilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului, inițiată de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului si pădurilor. în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgentă".

Procesul de armonizare a legislației interne cu cea unională în domeniul ajutoarelor de stat, respectiv cu Regulamentul nr. 1698/2005 și Regulamentul RH1305/18.12.2013 al UE, a început cu Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, care a prevăzut, la art. 97 alin. (1) lit. (b), plata acestor compensații:

"În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă".

Art. 97 alin. (1)

1

din Legea nr. 46/2008, introdus prin Legea nr. 133/2015 prevede că:

"Impunerea de restricții proprietarilor de păduri, prin amenajamente silvice, prin regulamente ale parcurilor naționale, naturale, rezervațiilor biosferei și ale siturilor Natura 2000 ori prin alte norme, inclusiv cele care stabilesc diferite tipuri de grupe funcționale, se poate face fie cu acordul proprietarului, fie cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, plătită anual, care să compenseze integral veniturile nerealizate de proprietarul de pădure, persoană fizică sau juridică".

Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale a comunicat în anul 2007 Comisiei Europene măsurile de sprijin existente în domeniul agriculturii, dezvoltării rurale, precum si cele aplicabile în sectorul forestier, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora (abrogata prin H.G. nr. 861/2009, care a vizat continuarea acestor măsuri).

În conformitate cu prevederile Tratatului de aderare (art. III - 168 alin. (1) și Anexa 5, cap. 3, pct. B), era strict necesar un aviz/o aprobare de acordare al compensațiilor din partea Comisiei Europene, prin care să se stabilească expres caracterul acestora de ajutoare de stat, astfel că, prin art. 6 alin. (1) si (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a sistat/întrerupt plata lor pana la îndeplinirea acestei condiții. Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislația națională urma a se face începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocațiilor bugetare, parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier în perioada 2007- 2013, nr. 2006/C319/01.

În acest context, a fost inițiat Proiectul de Hotărâre de Guvern de aprobare a normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor/ajutoarelor de stat, reprezentând în fapt schema de ajutor de stat susmenționată, care - pe lângă avizele interne primite din partea instituțiilor abilitate, în cadrul procedurii prealabile de tehnică legislativă - trebuia să respecte întru totul indicațiile Comisiei Europene, pentru a primi toate avizele externe.

În vederea atingerii acestui obiectiv, a fost purtată o întreagă corespondență oficială între autoritățile naționale și Comisia Europeană, în cadrul căreia s-a perfectat în cele mai mici detalii conținutul Proiectului de Schemei, astfel încât să fie în conformitate cu prevederile unionale.

În urma tuturor acestor diligențe, România a primit Decizia Comisiei Europene nr. C (2012) 5166 final din data de 19.07.2012, prin care s-a dispus că ajutorul de stat reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă putea fi acordat.

Astfel, prin Decizia nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012 a Comisiei Europene (publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pe data de 14.09.2012 - data de la care a intrat in vigoare) - considerentul 25, CE si-a dat avizul favorabil efectuării plăților acestor compensații, pe care le-a încadrat în categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piața internă în conformitate cu prevederile art. 107 TFUE.

Prin Decizia nr. C (2013) 9369 final/18.12.2013, Comisia Europeana a prelungit schema de ajutoare de stat aprobată în temeiul Orientărilor comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007-2013, până la data de 30.06.2014.

Semnificative pe aspectul analizat sunt prevederile pct. 11 din Decizia Comisiei Europene în care se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în Monitorul Oficial al României (...)."

Necesitatea îndeplinirii condiției constând în emiterea deciziei Comisiei Europene rezultă din coroborarea prevederilor anexei nr. V pct. 3 "Agricultura" lit. (b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană cu prevederile art. 6 din Hg nr. 861/2009 și art. 4 și 5 din O.G. nr. 14/2010.

Astfel, pentru ajutorul de stat solicitat ulterior datei de 1 ianuarie 2010, este necesară decizia de aprobare a Comisiei Europene.

În ceea ce privește condiția de a fi aprobate Normele metodologice de punere în aplicare a schemei de ajutor de stat, această necesitate rezultă din prevederile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 mai sus citate, din care reiese că normele metodologice ce urmează a fi adoptate de către legiuitorul delegat au un rol determinant în individualizarea dreptului la compensații al beneficiarului, în condițiile în care au ca obiect de reglementare atât modul de calcul, cât și criteriile de eligibilitate, procedurile de supraveghere și control, aspect subliniat prin decizia nr. 36/2015 a ICCJ (paragraf 67).

De asemenea, relevant sub acest aspect este și pct. 11 din Decizia nr. 5166/2012 a Comisiei Europene, care se referă la publicarea schemei în Monitorul Oficial al României, schema fiind prezentată în proiectul de Hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice ce fusese înaintat Comisiei pentru avizare și menționat la punctul 5 al Deciziei Comisiei.

Prin decizia nr. 36/2015 a ICCJ s-a reținut că nu poate fi primită teza potrivit căreia, după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2010, Normele metodologice adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 continuă să producă efecte juridice.

De asemenea, tot prin Decizia nr. 36/2015 a ICCJ, s-a reținut că procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condițiile în care nu a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanță comunitară Natura 2000. Ca atare, nu există baza legală pentru acordarea compensațiilor, în lipsa hotărârii Guvernului cu obiectul de reglementare mai sus arătat.

Cum normele metodologice anterioare datei de 1 ianuarie 2010 nu mai puteau fi aplicate, față de prevederile exprese ale art. 6 din H.G. nr. 861/2009 și față de cele statuate cu forță juridică obligatorie prin Decizia nr. 36/2015, era necesară emiterea unor noi norme metodologice în conformitate cu schema aprobată de Comisia Europeană.

Acestea au fost emise abia în anul 2017 (H.G. nr. 447/2017 publicată în Monitorul Oficial la data de 06.07.2017 și in vigoare de la acea dată), iar din punct de vedere al aplicabilității H.G. nr. 447/2017 și pentru compensațiile aferente perioadei 2010-2016, se constată că în mod clar aceasta nu poate fi aplicată decât cererilor de acordare a compensațiilor ulterioare intrării în vigoare a acestei hotărâri.

Astfel, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 447/2017 statuează în sensul că prezenta schemă aplică dispozițiile prevăzute la secțiunea 2.2 a capitolului 2 din "Orientările Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol și forestier și în zonele rurale pentru perioada 2014 - 2020 (2014/C 204/01)", publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 204 din 1 iulie 2014, denumite în continuare Orientările UE.

Art. 7 alin. (5) arată că "pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie", iar art. 11 prevede că "durata de aplicare a prezentei scheme este de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și până la data de 31 decembrie 2020, inclusiv."

Ca atare, atât principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 din Constituție, cât și obiectul specificat al domeniului de reglementare al acestui act normativ, se opun aplicării H.G. nr. 447/2017 anterior datei de 30 iunie 2017.

Reclamanta deține în proprietate terenuri cu vegetație forestieră. Din totalul acestor suprafețe forestiere, suprafața de 2.465,06 ha a fost cuprinsă în aria naturala protejată a Rețelei Natura 2000 - Sit ROSC10129 Nordul Gorjului de Vest, respectiv 2.108,65 ha în tipul funcțional T2 și 356,21 ha în tipul funcțional T.l, astfel cum rezultă din: Ordinul 7/1990; O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice; Ordinul nr. 1964/13.12.2007 al Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile (în prezent- Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) - Anexa nr. 1, pct. 129 sit ROSC10129 - Nordul Gociului de Vest - publicat în M. Of. nr. 98/07.02.2008.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017, prin care s-a dispus ca ajutorul de sfat reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă poate fi acordat. Astfel, prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/3.01.2017 (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene), CE a dat avizul favorabil efectuării plăților acestor compensații pentru perioada 2014-2020, pe care le-a încadrat în categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piața internă în conformitate cu prevederile art. 107 TFUE.

In cadrul acestei proceduri legislative, Statul Român și-a luat in mod expres angajamentul de adoptare si publicare in Monitorul Oficial a proiectului de H.G./Schemei finale, astfel cum a fost aprobată de Comisia Europeană (aprobare care viza perioada anilor 2014-2020), dar acest angajament nu a fost nici până în prezent dus la îndeplinire- raportat la intervalul de timp cuprins între 01.01.2017-06.07.2017.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă obligarea Guvernului României la adoptarea si publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017.

6.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Acest motiv a fost invocat implicit prin recursul promovat de pârâtul Guvernul României și explicit prin recursul promovat de intervenientul accesoriu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

În esență, recurenții au susținut că soluțiile instanțelor de contencios administrativ de obligare a autorităților pârâte la emiterea unor acte administrative vizează, cu precădere situațiile în care este vorba despre emiterea unor acte administrative individuale, la cererea persoanelor îndreptățite, numai cu privire la acestea putându-se constata nesoluționarea sau refuzul de soluționare al unei cereri care are ca obiect chiar emiterea actului respectiv (ex: diplome, certificate, atestate, permise, adeverințe, avize etc.), iar actele administrative cu caracter normativ, în speță hotărârile Guvernului, deoarece sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală și ai căror destinatari sunt nedeterminați, nu pot fi adoptate la cererea unei persoane sau a unui grup de persoane, ci se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică de către autoritățile statului, care implementează astfel politici publice asumate constituțional; astfel, este necesar ca, în prealabil, autoritatea competentă să elaboreze instrumente de prezentare și motivare, care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată). În esență, se susține că atâta timp cât dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității emitente, cererea excede competenței instanțelor judecătorești care nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acestora.

Înalta Curte constată că inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul folosirii unui mijloc procesual care nu este prevăzut de lege sau care, deși este prevăzut de lege, este folosit în alt scop decât cel edictat de legiuitor.

Se mai constată că nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 referitoare la refuzul nejustificat și nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege referitoare la excesul de putere nu exclud actul administrativ cu caracter normativ de la posibilitatea persoanei vătămate care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de a sesiza instanța de contencios administrativ.

Instanța de recurs constată că este corectă afirmația primei instanțe, în sensul că hotărârile de guvern sunt acte administrative cu caracter normativ, care se emit pentru organizarea executării legilor, astfel că, în măsura în care obligația emiterii lor este prevăzută de o lege, în privința refuzului de a pune în executare această obligație (la cererea persoanei interesate - act administrativ asimilat) devin incidente dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituția României, potrivit cărora:

"Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar".

Astfel, nu se poate reține de plano o inadmisibilitate determinată exclusiv de petitul acțiunii având ca obiect obligarea la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, trebuind a se verifica în concret dacă prin acest petit (actul ce ar trebui emis) se solicită, de fapt, obligarea la emiterea unui act cu încălcarea dreptului de apreciere al autorității administrative sau, dimpotrivă, conținutul acestui act este prestabilit anterior și obligatoriu, doar emiterea fiind cea care trebuie să fie impusă autorității în culpă.

În mod evident, instanțele judecătorești nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acestora care privesc procedura de adoptare și conținutul concret al actului administrativ a cărui emitere este prevăzută deja de lege și care ar avea aplicabilitate generală.

Împrejurarea că autoritatea competentă trebuie să elaboreze instrumente de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc.), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată) nu poate constitui un fine de neprimire, deoarece instanța de contencios administrativ nu exonerează Guvernul de aceste atribuții și nici nu fixează conținutul concret al actului administrativ.

Așa cum s-a arătat mai sus, dacă conținutul concret al actului administrativ cu caracter normativ a cărui emitere se solicită este stabilit prin acte anterioare cu caracter obligatoriu, iar ceea ce se cere este exclusiv obligarea la emiterea efectivă a actului, atunci marja de apreciere a organului administrativ emitent nu este încălcată, dar acest aspect ține de fondul acțiunii, iar nu de admisibilitatea ca atare a acțiunii în contencios administrativ.

În concluzie, acest motiv de casare este nefondat.

6.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Acest motiv a fost invocat de recurentul intervenient accesoriu și este de natură să creeze o confuzie între admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie (prin încheierea din 26.04.2023) și respingerea ei pe fond, ca urmare a respingerii apărărilor procesuale aduse de intervenient și a căderii în pretenții a părții principale pentru care acesta a intervenit.

Astfel, nu există nicio contradicție între cele două soluții, cum nici nu se reține de către prima instanță o eventuală lipsă a interesului inervenientului, cum în mod eronat se susține în cererea de recurs.

Pe de altă parte, din perspectiva motivării, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, și acest motiv de casare este nefondat.

6.4. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a legii de către prima isntanță cu privire la prescripție, recurenții au invocat faptul că dreptul intimatei-reclamante la acțiune s-a născut la data de 06.07.2017, data de la care aceasta avea posibilitatea si-și valorifice pretinsele pretenții; or, cererile administrative adresate de intimata-reclamantă sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06.07.2017 (cererea nr. x/21.12.2022); nu în ultimul rând, intimata-reclamantă, în calitate de proprietar a suprafețelor de pădure pentru care există restricții în recoltarea de masă lemnoasă și, în condițiile în care cadrul normativ special ce ar fi trebuit să fie incident intervalului de referință 01.01.2017 - 06.07.2017, nu a existat, avea posibilitatea să-și valorifice pretinsele pretenții în cadrul unei proceduri interne de drept comun, în care să se administreze un probatoriu complex, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile civile.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii și cu privire la acest aspect, considerând că termenul de prescripție curge de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a plângerii; cât timp cererea nr. x/21.12.2022, adresată Guvernului României, nu a fost soluționată în termenul legal, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței în termenul de prescripție reglementat de art. 11 alin. (1) și (2) cu raportare la alin. (5) al aceluiași articol din Legea nr. 554/2004.

Prin raportare la data formulării cererii de chemare în judecată (30.01.2023), acțiunea introductivă de instanță împotriva pârâtului Guvernul României a fost formulată în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 1 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care cererea adresată pârâtului a fost formulată la data de 21.12.2022 prin cererea nr. x și la care nu a primit nici un răspuns.

Cum în mod corect a reținut prima instanță, termenul de 3 ani invocat de intervenient și prevăzut ca atare de dispozițiile art. 2.517 C. civ. reprezintă o dispoziție generală în raport de care se aplică dispoziția specială, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta formulând acțiunea introductivă de instanță în interiorul termenului special de 6 luni prevăzut de această ultimă normă.

Înalta Curte mai reține că prescripția dreptului material la acțiune este în strânsă legătură cu admisibilitatea acțiunii; dacă este admisibilă o acțiune având ca obiect obligarea unei autorități administrative la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ ca urmare a constatării unui refuz nejustificat de soluționare a unei cerere sau a unei nesoluționări a unei cereri, atunci termenul de prescripție curge de la momentul comunicării acestui refuz, neputându-se reține că în această situație există un singur termen opozabil tuturor terților.

Ca urmare, se reține caracterul nefondat și al acestui motiv de casare, privind greșita respingere a excepției prescripției.

6.5. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ceea ce privește fondul cauzei

În ceea ce privește criticile legate de fondul cauzei,sub aspectul respectării/încălcării principiului neretroactivității legii civile, Înalta Curte apreciază că o lege este retroactivă când modifică situații definitive stabilite sau acte care și-au epuizat toate efectele în trecut.

În cauză, recurenta-reclamantă solicită obligarea unei autorități publice să respecte acte normative cu forță juridică superioară și să adopte actul administrativ normativ în organizarea executării dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, O.G. nr. 14/2010, Deciziei C (2016) 8769 final din 03.01.2017 și Regulamentului nr. 1305/2013 al Parlamentului European.

În baza acestor acte normative interne și europene, intimatul-pârât Guvernul României are obligația adoptării normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând c/valoarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada 2017 - 2020.

Prin H.G. nr. 447/2017 au fost emise normele metodologice pentru perioada 06.07.2017 - 31.12.2020.

Recurentul-reclamant consideră că refuzul autorității publice intimate de a emite norme metodologice și de a adopta o hotărâre de guvern în acest sens, pentru perioada 01.01.2017 - 06.07.2017, este nejustificat în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Potrivit acestor prevederi legale, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicată, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea.

Art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, definește excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

Recurenta-reclamantă deține în proprietate suprafața de 2465,06 ha de teren forestier în zone de protecție, astfel că are interdicția exploatării și utilizării resurselor naturale.

Din acest motiv, legislația europeană și cea națională au prevăzut dreptul proprietarilor de terenuri forestiere din zonele de protecție la plata unei compensații.

Potrivit art. 46 din Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 sprijinul se acordă anual pe hectar de suprafață apicolă sau de pădure.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017 s-a aprobat ajutorul de stat pentru perioada 2017-2020, compensație ce se plătește anual în limita unei anumite sume.

Prin legislația națională, Codul silvic și O.G. nr. 14/2010 s-a stabilit obligația Guvernului României de a emite normele metodologice de aplicare și procedura acordării compensațiilor.

Compensația se acordă anual, prin urmare normele metodologice trebuie să prevadă cuantumul compensației pentru întregul an 2017 și nu pentru doar 6 luni.

În consecință, refuzul intimatului-pârât de a adopta hotărârea de guvern pentru acordarea compensației în perioada 01.01.2017 - 06.07.2017 este nejustificat, în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată,.

Înalta Curte remarcă o jurisprudență constantă a acestei instanțe, prin care intimatul-pârât a fost obligat la adoptarea hotărârii de guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor în cauză, pentru perioada 2010-2013, jurisprudență exemplificată prin Deciziile nr. 4596/2020 și nr. 3701/2021.

În situația dată, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aprobarea normelor metodologice reprezintă o obligație a executivului, în virtutea prevederilor art. 97-99 din Legea organică nr. 46/2008 - Codul Silvic, precum și din Ordonanța de Guvern nr. 14/2010.

Față de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) di