ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2160/2025

Ședința publică din data de 11 aprilie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României:

- constatarea neîndeplinirii obligației de soluționare a Cererii nr. x/15.12.2021 în termenul legal de 30 de zile de către Guvernul României - reprezentând în fapt un refuz nejustificat prin tăcerea administrației - a obligației de rezultat de adoptare și publicare în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind Normele Metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier și pentru perioada de referință 01.01.2017-06.07.2017 într-un termen rezonabil, care să includă expres această perioadă conform prevederilor art. 4 lit. s) pct. (4) coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010 și art. 99 alin. (1) din Codul Silvic-echivalând cu un refuz nejustificat prin tăcerea administrației în temeiul art. 2 alin. (2) lit. (i) din Legea nr. 554/2004;

- constatarea neîndeplinirii într-un termen rezonabil de către pârât a condiției suspensive prevăzute de art. 4 lit. (s) pct. (4) coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010 și art. 99 alin. (1) din Codul Silvic-Legea nr. 46/2008 modificată prin Legea nr. 133/2015 de adoptare a normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier, coroborat cu prevederile Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017 pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017-06 iulie 2017;

- obligarea Guvernului României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017-06 iulie 2017 și care să includă expres perioada menționată, cu respectarea legislației incidente, respectiv a Schemei finale-proiectului de H.G. avizat de Guvern și de Comisia Europeană, proiect de H.G. inițiat de Guvernul României împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (M.M.A.P.) și care a stat la baza/fundamentarea juridică a emiterii si adoptării Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.012017;

- cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 67/2024 din 23 mai 2023,judecând cauza, în fond, după casare, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a obligat pe pârâtul Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, pentru perioada 1 ianuarie 2017- 6 iulie 2017, precum și la plata către reclamantul A. a sumei de 28.285,87 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că, în mod nelegal, instanța de fond nu a avut în vedere prescripția dreptului material la acțiune. Dreptul intimatului-reclamant la acțiune s-a născut la data de 06.07.2017, data de la care acesta avea posibilitatea să-și valorifice pretinsele pretenții.

Or, pretinsul "drept" de a solicita emiterea unei Hotărâri de Guvern, cât și dreptul de a cere plata compensațiilor, constituie drepturi de creanță, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului (adică, cel mai târziu, de la data de 06.07.2017).

Recurentul mai arată că cererile administrative adresate de către intimatul-reclamant sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06.07.2017.

Instanța de fond era ținută, înainte de toate, să procedeze la un control temeinic al problemei puse în discuție, având în vedere faptul că a constatat că există un refuz nejustificat al pârâtului Guvernul României, de a adopta hotărârea de guvern pentru acordarea compensației pentru perioada 01.01.2017-06.07.2017, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Astfel cum se poate observa, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că, nu a fost posibil să se emită actul normativ prin care să ofere ajutoare de stat anterior primirii Deciziei Comisiei Europene.

Recurentul invocă netemeinicia pretențiilor ridicate de intimatul-reclamant, câtă vreme H.G. nr. 447/30 iunie 2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă, acordate anual, pe hectar de pădure, a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 526 din 6 iulie 2017.

Astfel, intimatul- reclamant solicită acordarea retroactivă a dreptului de a beneficia de ajutor de stat, încercând să inducă în eroare instanța de judecată.

Or, în ceea ce privește încălcarea principiului neretroactivității, instanța a motivat că acesta nu este încălcat întrucât neretroactivitatea presupune adoptarea unor norme care să impună obligații pentru viitor subiectelor de drept, or prin emiterea și adoptarea actului normativ se reglementează o situație juridică pentru trecut și implicit impun obligații pentru trecut subiecților de drept.

Este esențial a se observa faptul că, Hotărârea C (2016) 8769 final, având ca obiect acordarea de compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea masei lemnoase, nu a fost primită de Guvernul României decât la data de 01.03.2017, iar nu la data de 01.01.2017, Decizia Comisiei Europene neputând produce efecte juridice pentru lunile ianuarie și februarie 2017.

Un alt aspect deosebit de important de reținut de către instanță se referă la valoarea maximă a bugetului aprobat prin Hotărârea Comisiei Europene Ia art. 2.5., respectiv 285.000.000 RON, sumă pe care Guvernul României nu putea să o depășească. Acest buget este preluat identic la art. 12 din H.G. nr. 447/2017, care prevede: "valoarea totală maximă aferentă schemei pentru perioada 2017 - 2020 este de 285 milioane RON și se suportă de la bugetul de stat, prin bugetul aprobat cu această destinație de Ministerul Apelor și Pădurilor".

Referitor la valoarea maximă impusă de Comisia Europeană a bugetului pentru acordarea compensațiilor aferente perioadei 2017 - 2020, arată că, în mod eronat și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond nu 1-a reținut argumentând că, "urmează să se țină cont de toate limitările impuse inclusiv de Decizia Comisiei Europene referitoare la valoarea maximă a bugetului aprobat".

Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, semestriale sau trimestriale, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie.

Neîntemeiat, instanța a reținut faptul că actul administrativ trebuie inițiat și adoptat, cu respectarea avizului Comisiei Europene, însă acest lucru este imposibil de pus în practică, atât timp cât exercițiul financiar aferent ajutorului de stat s-a încheiat.

În ceea ce privește temeiul legal în baza căruia se pot acorda compensații, că normele metodologice de acordare, utilizare și control a sumelor anuale pentru acordarea compensațiilor se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

Prin urmare, pentru anul 2017 se puteau acorda ajutoare de stat doar începând cu data de 06 iulie 2017 si pentru viitor, (art. 2.4 al Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016)8769 final care dispun ca aceste compensații se acordă de la data aprobării Deciziei), iar nu pentru trecut, astfel cum în mod nefondat solicită intimatul- reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) coroborat cu art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 447/2017, cu modificările ulterioare, durata de aplicare a schemei de ajutor de stat este precizată cu exactitate, respectiv "de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri si până la data de 31 decembrie 2022, inclusiv".

În concluzie, ajutorul de stat putea fi acordat doar începând cu data de 06 iulie 2017, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a H.G. nr. 447/2017 și până la data de 31 decembrie 2022, inclusiv, iar nu și pentru perioada anterioară, motiv pentru care hotărârea pronunțată este nelegală.

În ceea ce privește acordarea pe cale administrativă a compensațiilor invocate anterior aferente perioadei 01.01.2017 - 06.07.2017, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prevede faptul că, "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă".

Nu în ultimul rând, recurentul arată că instanțele de judecată au mai fost învestite cu aceeași problematică litigioasă de către același reprezentant legal, doar că în numele altei "persoane vătămate", iar Curtea de Apel Pitești nu a dat curs solicitării nefondate a acestuia.

Cu privire la obligarea pârâtului Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată, arată faptul că principiul care trebuie să guverneze în soluționarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este acela că partea ar putea obține rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului. Mai mult, pentru rambursarea cheltuielilor de judecată, partea care a câștigat procesul trebuie să facă și dovada acestora.

În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte reține că în urma casării cu trimitere spre rejudecare, instanța de fond a soluționat acțiunea pe fond, având în vedere că soluțiile date în primul ciclu procesual asupra excepției lipsei de interes a reclamantului, invocată de pârât și asupra inadmisibilității în principiu a cererii de intervenție au rămas definitive, prin nerecurare, iar asupra excepției inadmisibilității acțiunii s-a pronunțat, definitiv, instanța de recurs, prin decizia pronunțată.

Intimatul-reclamant A. deține în proprietate o suprafață de 1.042,87 ha teren forestier, din care suprafața de 82,90 ha a fost cuprinsă în aria protejată a Natura 2000 - ROSPA0082 - Munții Bodoc-Baraolt, astfel cum aceasta rezultă din Hotărârea Guvernului nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecție specială acvifaunistică (Anexa 1, pct. 82).

De asemenea, intimatul-reclamant s-a adresat pârâtului, atât prin Secretariatul General, cât și prin Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, cu cereri prin care a solicitat inițierea și elaborarea, adoptarea și publicarea unui act normativ administrativ - hotărâre de guvern - care să prevadă acordarea compensațiilor proprietarilor de teren forestier constând în contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă. Perioada pe care reclamantul a avut-o în vedere este cuprinsă între 01.01.2017-06.07.2017, făcând dovada transmiterii electronice a acestor cererilor.

Recurentul-pârât a adoptat Hotărârea Guvernului nr. 447/2017, prin care se prevede instituirea schemei de ajutor de stat cu obiectivul de acordare a unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, act normativ care, însă, nu cuprinde perioada 01.01.2017 - 06.07.2017.

Împotriva răspunsului primit, în sensul respingerii cererii sale, de la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, reclamantul a formulat plângere prealabilă, adresată Guvernului României, la data de 04.09.2020, rămasă fără un răspuns favorabil.

Reclamantul a considerat că refuzul autorității publice intimate de a emite norme metodologice și de a adopta o hotărâre de guvern în acest sens, pentru perioada 01.01.2017 - 06.07.2017, este nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a admis acțiunea în contencios administrativ, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește.

Astfel, Înalta Curte reține că intimatul-reclamant deține în proprietate suprafața de 82,90 ha de teren forestier în zone de protecție, astfel că are interdicția exploatării și utilizării resurselor naturale. Pentru acest motiv, intră sub incidența legislației europene și naționale, care au prevăzut dreptul proprietarilor de terenuri forestiere din zonele de protecție la plata unei compensații.

Potrivit art. 46 din Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 sprijinul se acordă anual pe hectar de suprafață apicolă sau de pădure. Prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/03.01.2017 s-a aprobat ajutorul de stat pentru perioada 2017-2020, compensație ce se plătește anual în limita unei anumite sume.

Prin Codul silvic s-a stabilit obligația Guvernului României de a emite normele metodologice de aplicare și procedura acordării compensațiilor. Compensația se acordă anual, prin urmare normele metodologice trebuie să prevadă cuantumul compensației pentru întregul an 2017, și nu doar pentru 6 luni.

Față de cele prezentate rezultă cu claritate obligația Guvernului de a adopta hotărâre de guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă (inclusiv cele situate siturile de importanță comunitară Natura 2000).

De altfel, recurentul-pârât a recunoscut dreptul la acordarea compensațiilor mult ulterior, anume în luna iulie 2017, astfel încât susținerea referitoare la contextul comunicării Deciziei, în martie 2017, nu justifică întârzierea amintită.

În consecință, lunile ianuarie și februarie 2017 nu pot fi excluse din perioada vizată de acțiunea introductivă de instanță, autoritatea guvernamentală română recepționând Decizia Comisiei Europene prin Reprezentanța Permanentă a României în cursul lunii ianuarie 2017.

Guvernul României a procedat la îndeplinirea obligațiilor sale legale prin emiterea unui act normativ care prevedea o durată a schemei de ajutor de stat mai scurtă decât aceea impusă de cadrul normativ, ceea ce conduce la concluzia că nu au fost îndeplinite în mod corespunzător obligațiile legale de către recurentul-pârât.

Contrar celor susținute de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că norma prefigurată prin acțiunea reclamantului nu este susceptibilă a aduce atingere principiului neretroactivității legii, ci determină aplicarea legii în litera și spiritul său printr-un act administrativ unilateral cu caracter normativ, în sensul recunoașterii dreptului la acordarea compensațiilor pentru anul 2017 în integralitatea sa, iar nu fracționat prin reducere doar la un interval de 6 luni.

De altfel, din practica consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se remarcă o jurisprudență constantă a instanței supreme în sensul obligării Guvernului României la adoptarea hotărârii de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, pentru perioada 1 ianuarie 2017-6 iulie 2017

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte reține că potrivit art. 2513, astfel cum a fost modificat, prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Neinvocarea prescripției în termenul prevăzut de lege atrage decăderea părții din dreptul de a mai invoca prescripția.

Așa cum se poate constata, instanța de fond nu a pus în discuție o asemenea excepție, astfel că și acest motiv de recurs este neîntemeiat și nu poate fi primit.

Or, este evident că excepția prescripției, nemaifiind de ordine publică, nu putea fi invocată de instanța de fond din oficiu, așa cum sugerează recurentul-pârât.

În ceea ce privește motivul de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitată de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunțate, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra proporționalității cheltuielilor de judecată acordate unei părți de către instanța de fond.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinței nr. 67/2024 din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.