ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2092/2025

Ședința publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la 20.07.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României:

- constatarea neîndeplinirii obligației de soluționare a cererii nr. x/15.12.2021, în termenul legal de 30 de zile, de către Guvernul României, reprezentând un refuz nejustificat prin tăcerea administrației, a obligației de rezultat de adoptare și publicare în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind Normele Metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier și pentru perioada de referință 01.01.2017 - 06.07. 2017 într-un termen rezonabil, care să includă expres această perioadă conform prevederilor art. 4 lit. s) pct. (4) coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010 și art. 99 alin. (1) din Codul Silvic, echivalând cu un refuz nejustificat prin tăcerea administrației în temeiul art. 2 alin. (2) lit. (i) din Legea nr. 554/2004;

- constatarea neîndeplinirii într-un termen rezonabil de către pârât a condiției suspensive prevăzute de art. 4 lit. (s) pct. (4) coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010 și art. 99 alin. (1) din Codul Silvic - Legea nr. 46/2008 modificată prin Legea nr. 133/2015 de adoptare a normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier, coroborat cu prevederile Deciziei Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/3.01.2017 pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017-06 iulie 2017;

- obligarea Guvernului României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 și care să includă expres perioada menționată, cu respectarea legislației incidente, respectiv a Schemei finale - Proiectului de H.G. avizat de Guvern și de Comisia Europeană, proiect de H.G. inițiat de Guvernul României împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (M.M.A.P.) și care a stat la baza/fundamentarea juridică a emiterii și adoptării Deciziei Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/3.01.2017;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, inclusiv taxa judiciară de timbru.

1.2. Prin sentința nr. 459 din 12 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes; a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins, în consecință, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

1.3. Prin decizia civilă nr. 5562/23.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 459 din 12 octombrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, statuând asupra admisibilității cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la 13.02.2024, sub nr. x/2022*.

Prin sentința civilă nr. 370 din 13 mai 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, în vederea soluționării cererii privind compensațiile aferente perioadei 01.01.2017-06.07.2017 formulată de reclamantul A..

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata sumei de 15.474,38 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2, pârâtul Guvernul României a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În esență, în motivare, s-a arătat că prima instanță a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material de la art. 7 alin. (5) din H.G. nr. 447/2017 cu precizarea că Hotărârea C (2016) 8769, având ca obiect acordarea de compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea masei lemnoase, nu a fost primită de Guvernul României decât la data de 01.03.2017, iar nu la data de 01.01.2017, Decizia Comisiei Europene neputând produce efecte juridice pentru lunile ianuarie și februarie 2017.

Totodată, la Cap. IV art. 11 din proiectul de Hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor Metodologice reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea masei lemnoase se menționează faptul că durata de aplicare a schemei este de la data primirii Deciziei CE de acordare a ajutorului de stat și până la data de 31.12.2020, inclusiv. Or, data primirii deciziei CE nu este 01.01.2017, ci data de 01.03.2017, astfel cum rezultă chiar din conținutul H.G. nr. 447/2017, act normativ adoptat tocmai în considerarea Deciziei Comisiei Europene C (2016) 8769 din 01.03.2017. Totodată, un aspect deosebit de important este valoarea maximă a bugetului aprobat prin Hotărârea Comisiei Europene la art. 2.5., respectiv 285.000.000 RON, sumă pe care Guvernul României nu putea să o depășească. Acest buget este preluat identic la art. 12 din H.G. nr. 447/2017.

Așadar, suma maximă stabilită de Comisia Europeană pentru perioada 2017 - 2020 a fost respectată întocmai de Guvernul României, nefiind relevant faptul că H.G. nr. 447/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial în luna iunie 2017, iar nu în luna martie 2017, imediat după primirea Deciziei CE C(2016) 8769 final din 01.03.2017.

Pe cale de consecință, contrar celor reținute de prima instanță, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României și-a respectat atât obligațiile care rezultă din legislația internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât și din legislația comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie. În aceste condiții, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat (2017 - 2020 - art. 11), cât și bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON - art. 12).

De asemenea, expunând conținutul art. 4 pct. 4 din O.G. nr. 14/2010, recurentul-pârât a susținut că plăți permise înseamnă acordarea unor compensații deținătorilor de păduri și asociațiilor acestora cărora li se aplică restricții, în limita aprobării acestor ajutoare de către Comisia Europeană. Orice ajutoare care depășesc limita bugetului aprobat de Comisia Europeană sunt incompatibile cu piața internă și denaturează sau amenință să denatureze concurența, neputând fi aprobate de Comisie, în conformitate cu art. 107 alin. (1) TFUE, aspecte care rezultă suficient de clar din Decizia C (2016) 8769 final/03.01.2017, care a stat la baza emiterii H.G. nr. 447/2017.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, raportat la obiectul solicitării reclamantei, admiterea demersului contencios formulat, pe fondul său, presupune o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și, pe cale de consecință, conduce la încălcarea principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Astfel, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ, nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor acestei autorități într-o marjă cu limite largi.

Jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în mod constant faptul că o autoritate publică nu poate fi obligată la adoptarea unui act normativ cu un conținut prestabilit.

Existența unui drept larg de apreciere al autorității emitente a unui act normativ rezultă și din procedura de adoptare a acestei categorii de acte administrative, astfel cum este reglementată de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, fiind necesar ca, în prealabil, autoritatea competentă să elaboreze instrumente de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată).

Așadar, față de particularitățile actelor administrative cu caracter normativ, atât în ceea ce privește conținutul acestora, cât și în ceea ce privește procedura de adoptare, precum și de faptul că dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității legislative (emitente), hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa de către judecătorul fondului, arătând că nu se poate reține existența unui prejudiciu cauzat de pârâtul Guvernul României și, cu atât mai mult o faptă ilicită a acestuia săvârșită cu vinovăție.

Totodată, a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se impune cel puțin diminuarea cheltuielilor pe care pârâtul ar fi obligat să le plătească, proporțional cu randamentul actelor procedurale întocmite în această fază procesuală.

Intimatul-reclamant A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, în raport cu dispozițiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurentul-pârât și cu apărările formulate de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

În cauză, criticile dezvoltate de recurentul-pârât Guvernul României se circumscriu motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.".

În privința motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că problema de drept referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești a fost dezlegată în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 5562 din 23 noiembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte, secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul că instanța de contencios administrativ este competentă să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, fără să existe o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și încălcarea principiului separației puterilor statului.

În dezlegarea problemei de drept, instanța de control judiciar a reținut că obiectul acțiunii formulate de reclamant nu constă în obligarea la emiterea unui act normativ cu un conținut contrar celui prevăzut de un alt normativ în vigoare, ci acțiunea reclamantului are ca obiect sancționarea refuzului nejustificat al intimatului-pârât de a soluționa cererea ce privește acordarea de compensații pentru o altă perioadă decât cea existentă în cuprinsul actului administrativ în vigoare, H.G. nr. 447/2017.

În acest context, în mod corect au fost respinse excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes a acțiunii, având în vedere că hotărârea judecătorească prin care Guvernul României a fost obligat la emiterea actului administrativ litigios nu este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În ceea ce privește motivul de casare invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauză, cererea dedusă judecății, în limita în care a fost admisă de prima instanță, are ca obiect obligarea Guvernului României la adoptarea hotărârii de Guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, în vederea soluționării cererii privind compensațiile aferente perioadei de referință 01.01.2017 - 06.07.2017.

În urma probelor administrate în proces, a reieșit că Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană a notificat Comisiei Europene această schemă de ajutor de stat, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, iar prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final de la data de 3.01.2017 a fost avizată favorabil schema de ajutor de stat prezentată în proiect, apreciind că ajutoarele prevăzute în cadrul acesteia sunt compatibile cu piața internă.

Prima instanță a reținut în mod legal că, în raport cu dispozițiile specifice din legislația națională și legislația Uniunii Europene, compensațiile prevăzute de Cod silvic au un parcurs administrativ clar indicat de actele normative: (i) elaborarea proiectului de hotărâre de guvern privind normele metodologice de acordare a compensațiilor; (ii) notificarea Comisiei Europene privind autorizarea ajutorului de stat; (iii) emiterea deciziei finale a Comisiei Europene de autorizare a schemei ajutorului de stat și (iv) adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de Guvern.

În procesul de față, deși acest parcurs a fost inițiat și derulat de pârât, totuși, a fost finalizat prin adoptarea unui act administrativ unilateral cu caracter normativ care prevede o durată de acordare a schemei de ajutor de stat mai scurtă, alta decât cea indicată inițial în proiectul de hotărâre transmis de pârât odată cu notificarea către Comisia Europeană și alta decât durata indicată de decizia nr. C(2016) 8769 final a Comisiei.

În acest context, prima instanță a reținut în mod corect că intimata-reclamantă intră în categoria persoanelor care ar putea, sub rezerva îndeplinirii unor formalități punctuale, să primească compensații/ajutoare de stat, de unde concluzia existenței unui interes al acesteia în promovarea prezentei acțiuni și posibilitatea ca ea să sufere o vătămare prin refuzul Guvernului României contestat în prezenta cauză.

Astfel, potrivit art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic "În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice ..., statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru: (...) b) acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă".

În plus, art. 99 alin. (1) din același act normativ prevede că normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Din lectura atentă a normelor legale menționate anterior, a reieșit că se acordă anual compensațiile litigioase, ceea ce din punct de vedere semantic semnifică atât corespunzător unui an, cât și pentru durata unui an.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât critică hotărârea primei instanțe din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material de la art. 7 alin. (5) din H.G. nr. 447/2017, text potrivit căruia "Pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie", cu mențiunea că H.G. nr. 447/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 526 din 6 iulie 2017.

Așadar, prin H.G. nr. 447/2017 au fost emise normele metodologice pentru perioada 06.07.2017 - 31.12.2020.

La art. 2 alin. (1) lit. i) și lit. n) din Legea nr. 554/2004 sunt definite refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind exprimarea explicată, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea, respectiv prin excesul de putere se înțelege exercitarea dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

Potrivit situației de fapt stabilite de prima instanță, intimatul-reclamant deține în proprietate o suprafață de 1.001,90 ha de teren forestier în ariile naturale protejate de Rețeaua Natura 2000 în România, astfel că are interdicția exploatării și utilizării resurselor naturale.

În contextul interdicțiilor amintite, legislațiile europeană și națională au prevăzut dreptul proprietarilor de terenuri forestiere din zonele amintite de a beneficia de plata unei compensații.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017, s-a aprobat ajutorul de stat pentru perioada 2017-2020, compensație ce se plătește anual în limita unei anumite sume.

Cum compensația amintită se acordă anual, normele metodologice trebuie să prevadă cuantumul compensației pentru întregul an 2017, nu doar pentru aproximativ 6 luni, anume ulterior intrării în vigoare a hotărârii de Guvern ca urmare a publicării sale în Monitorul Oficial la 6 iulie 2017.

În mod corespunzător, nu reprezintă o apărare validă a recurentului referirea la recunoașterea prin art. 12 din H.G. nr. 447/2017 a unui cuantum total de 285.000.000 RON pentru schema de ajutor aprobată, dat fiind că valoarea respectivă constituia un maximum, a cărui acordare nu este exclus a fi influențată în mod decisiv prin reducerea perioadei primului an de la 12 luni la aproximativ 6 luni.

În consecință, refuzul recurentului-pârât de a adopta hotărârea de Guvern pentru acordarea compensației și aferent perioadei 01.01.2017 - 06.07.2017 este nejustificat, în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond pronunțând o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, deoarece conduita părții recurente-pârâte nu corespunde nici aspectelor de competență legată ce îi incumbă și nici respectării interesului legitim privat al părții intimate-reclamante.

În mod eronat, se raportează recurenții la data de 1 martie 2017 ca fiind cea la care Guvernul României ar fi primit Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/03.01.2017, câtă vreme din proba cu înscrisuri administrată în fața primei instanțe rezultă că actul amintit a fost transmis Reprezentanței Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană de către Comisia Europeană încă din 4 ianuarie 2017.

În aceste condiții, întârzierea în comunicarea acelei Decizii dinspre Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană sau întârzierea la înregistrarea efectivă de către Guvernul României a trimiterii respective nu poate constitui un argument valid pentru a pretinde primirea efectivă a actului Comisiei Europene în cursul lunii martie 2017, câtă vreme autoritatea guvernamentală română îl deținea prin dezmembrămintele sale chiar din luna ianuarie a anului respectiv.

În orice caz, recurentul-pârât a recunoscut dreptul la acordarea compensațiilor mult ulterior, anume la nivelul lunii iulie 2017, astfel încât nici alegația referitoare la contextul comunicării Deciziei respective în martie 2017 nu justifică întârzierea amintită, dat fiind că au mai curs încă 4 luni până la adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 447/2017.

În consecință, lunile ianuarie și februarie 2017 nu pot fi excluse din perioada vizată de soluția dispusă de Curtea de Apel Timișoara, autoritatea guvernamentală română recepționând Decizia Comisiei Europene prin Reprezentanța Permanentă a României în cursul lunii ianuarie 2017.

În raport de toate aceste considerente, susținerile recurentului sunt neîntemeiate, Înalta Curte constatând că pârâtul Guvernul României a procedat la îndeplinirea obligațiilor sale legale prin emiterea unui act normativ care prevedea o durată a schemei de ajutor de stat mai scurtă decât aceea impusă de cadrul normativ. Or, aceasta conduce la concluzia că nu au fost îndeplinite în mod corespunzător obligațiile legale de către recurentul-pârât Guvernul României, astfel că soluția de admitere a acțiunii introductive este emisă cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

În finalul cererii sale de recurs, recurentul-pârât a susținut că nu a căzut în pretenții, neputând fi reținută existența unui prejudiciu cauzat de pârâtul Guvernul României și, cu atât mai mult o faptă ilicită a acestuia săvârșită cu vinovăție. Totodată, a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se impune diminuarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază exclusiv pe prezumția de culpă procesuală, rezultată din pierderea procesului. Cheltuielile de judecată se stabilesc pe fiecare etapă procesuală și se acordă la cererea părții care le-a suportat.

În consecință, în mod legal, instanța de fond a obligat pe recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant.

Referitor la aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării cheltuielilor pe care pârâtul ar fi obligat să le plătească, proporțional cu randamentul actelor procedurale întocmite în această fază procesuală, Înalta Curte reține că analiza acestor aspecte ar implica o evaluare a unor aspecte de fapt, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând o chestiune de temeinicie și nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020. Această decizie, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, nici criticile cu privire la cheltuielile de judecată nu pot fi primite.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că sentința recurată este dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței nr. 370 din 13 mai 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.