ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4586/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4586/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de

7 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 7872/107/2011 reclamanta B.I. a

solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata

următoarelor sume de bani:

- 151.989,6 RON cu

titlu de despăgubiri civile aferente imobilului înscris în C.F. nr. x, top x,

y, z, a situat în Câmpeni, DN 75 în suprafață de 1.660 mp;

- 158.920 euro cu

titlu de despăgubiri pentru imobilul teren înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top

x, y, z, a în suprafață de 3.973 mp.

Prin Sentința civilă

nr. 291 din 15 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă,

au fost respinse excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a prematurității acțiunii și a

necompetenței materiale a tribunalului și a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta B.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și în consecință

au fost obligați pârâții să plătească în solidar reclamantei suma de 151.989,63

RON cu titlu despăgubiri civile aferente imobilului înscris în C.F. nr. x, top

x, y, z, a situat în Câmpeni DN 75 în suprafață de 1.660 mp, suma de 158.920

euro pentru imobilul teren înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în

suprafață de 3.973 mp, precum și suma de 400 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr. 153/A/2007,

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia rămasă irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 3288/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis

apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva Sentinței civile nr. 1350/2006 a Tribunalului Alba și cererea de

aderare la apel formulată de reclamanta B.I. Drept consecință, pârâta SC M. SA

a fost obligată să transmită în favoarea Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului București, notificarea reclamantei în vederea emiterii unei

dispoziții motivate de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în

condițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 3.973 mp

înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a. De asemenea, pârâta Primăria

Câmpeni a fost obligată să transmită unității deținătoare notificarea

reclamantei, cu privire la terenul înscris în C.F. nr. x în suprafață de 1.660

mp.

În justificarea

acțiunii s-a arătat că, în scopul îndeplinirii dispozițiilor instituite prin

aceste hotărâri judecătorești Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România - Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj a emis

Decizia nr. 26763/2009 prin care s-a stabilit dreptul reclamantei de a primi

despăgubiri în sumă de 151.989,6 RON cu privire la terenul înscris în C.F. nr.

x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafață de 1.660 mp, decizie care a rămas

definitivă prin neatacare, fiind comunicată la data de 14 septembrie 2009

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care - deși notificată

de mai multe ori - nu a pus în executare respectiva decizie, astfel încât

reclamanta nu a intrat în posesia despăgubirilor stabilite.

Se reține totodată

că, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr.

227/2011 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafață de

3.973 mp.

Întrucât reclamanta

nu a intrat în posesia despăgubirilor până în prezent a formulat acțiunea de

față fundamentată pe dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 20 din

Constituție, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 1 din Protocolul adițional la Convenție.

Prealabil analizării

pe fond a acțiunii, instanța de fond s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate

de către pârâte prin întâmpinările formulate.

Astfel, în ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, s-a apreciat excepția a fi neîntemeiată. S-a avut în vedere

art. 3 lit. a), h), art. 7 și 7

1

, art. 14

1

din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 ce conferă statului atribuții directe în ce privește

procedura de restituire și asigurarea fondurilor necesare până la listarea la

bursă a Fondului Proprietatea, titlurile fiind emise în numele și pe seama

Statului Român. Prin urmare, s-a reținut că, Ministerul Finanțelor Publice este

chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului căruia îi revin

atribuții precise, apreciindu-se că poate sta în judecată în cadrul acțiunii

formulată, având deci calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă și

excepția lipsei necompetenței materiale a tribunalului față de împrejurarea că

obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtului la plata despăgubirilor

stabilite în favoarea reclamantei în procedura de restituire reglementată de

Legea nr. 10/2001. S-a avut în vedere că doar în situația în care s-ar fi fost

atacate deciziile emise de către Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor, competența de soluționare ar fi revenit Curții de Apel, secția

de contencios administrativ.

Nici excepția

prematurității acțiunii nu a fost reținută raportat la faptul că, în speță, nu

s-a emis o decizie de către Comisia Centrală, acțiunea fiind fundamentată pe

dreptul comun, în contextul în care mai mult de 3 ani Comisia nu a înțeles să

emită o decizie prin care să dea eficiență dispozițiilor legilor de reparație,

fiind încălcat astfel dreptul de proprietate al reclamantei astfel cum acesta

este consfințit de Constituția României și dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin

echivalent a fost stabilit în mod irevocabil, precum și cuantumul

despăgubirilor ce urmează a-i fi acordate pentru imobilele preluate abuziv și

imposibil de restituit în materialitatea lor.

Raportat la

succesiunea etapelor parcurse de către reclamantă și încercarea de a restabili

legalitatea în privința proprietății sale, instanța de fond a apreciat că, în

cauza de față, procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu

garantează reclamantei certitudinea încasării sumei stabilite cu titlu de

despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat.

S-a avut în vedere în

acest sens, că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a

pronunțat în cauza Radu împotriva României referitoare la problema

despăgubirilor, constatând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 care

garantează dreptul de proprietate. Astfel, instanța de la Strasbourg nu a

contestat modalitatea de indemnizare prin procedura stabilită prin Legea nr.

247/2005, dar a observat că funcționarea efectivă a Fondului Proprietatea

implică parcurgerea prealabilă a unor operațiuni ce nu au fost finalizate,

concluzionând că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv. Această

concluzie are în vedere faptul că potrivit calendarului prognozat de Fondul

Proprietatea listarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului

procedura fiind suspendată, iar în contextul economic actual s-a apreciat că ar

exista o probabilitate redusă ca Fondul să poată fi listat la bursă într-un

viitor apropiat.

Pe de altă parte,

chiar dacă în urma pronunțării hotărârii în cauza Radu contra României

procedura de acordare a despăgubirilor bănești a devenit efectivă, modul în

care aceasta a fost concepută, respectiv de a achita în tranșe și în numerar o

sumă limitată de bani, face ca despăgubirile în acest context să fie supuse

riscului economic de devalorizare a monedei și oscilației pieței imobiliare,

instanța de fond concluzionând că și în atare condiții Fondul Proprietatea nu

funcționează efectiv.

Drept consecință, au

fost avute în vedere dispozițiile art. 11, art. 20 din Constituție,

dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte, care au

prioritate față de dreptul intern, în baza cărora judecătorul național are

posibilitatea de a da eficiență Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, lăsând neaplicate dispozițiile de drept intern, referitoare

la modalitatea de stabilire și plată a despăgubirilor. Astfel, pentru evitarea

încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 și pentru a da satisfacție celor

îndreptățiți la restituirea imobilelor naționalizate s-a apreciat că se impune

atragerea răspunderii directe a Statului Român, prin organele sale cu atribuții

directe în procedura de restituire, respectiv Ministerul Finanțelor și

Autoritatea Națională pentru restituirea Imobilelor. Raportat considerentelor

expuse și având în vedere dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României

precum și dispozițiile Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului instanța a apreciat întemeiată acțiunea, aceasta fiind admisă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel toate părțile litigante, respectiv pentru reclamanta

decedată B.I., moștenitoarele C.S.I. și I.D.S., pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba

și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin Decizia civilă

nr. 67 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I

civilă, au fost admise apelurile declarate de către pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba

și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței

civile nr. 291/2012 pronunțată de Tribunalul Alba pe care a schimbat-o în

parte, numai sub aspectul soluționării acțiunii civile și a cheltuielilor de

judecată. În consecință, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de către

reclamanta defunctă B.I. împotriva pârâților Statul Român și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind înlătură obligația de plată

a cheltuielilor de judecată instituită în sarcina pârâților.

Au fost menținute

dispozițiile sentinței referitor la soluționarea excepțiilor și a fost respins

apelul declarat de către succesorii reclamantei defuncte, C.S.I. și I.D.S.

împotriva aceleiași sentințe.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Acțiunea reclamantei

a fost calificată de tribunal drept o acțiune provocatoare, prin care se

urmărește obligarea pârâtelor de a accelera procedurile prevăzute de lege în

vederea plății sumelor care se cuvin acesteia cu titlu de despăgubiri în

temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a avut în vedere de

către instanța de apel că, prin admiterea acțiunii de drept comun formulată de

reclamantă s-ar constitui încă un titlu în favoarea acesteia, în condițiile în

care prin Decizia civilă nr. 153/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia chemata în

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să

emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent,

conform art. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul de 3.973 mp din C.F. nr. x

Câmpeni, top x, y, z, a, iar pentru terenul în suprafață de 1.660 mp, pârâta

Primăria Câmpeni a fost obligată să trimită notificarea unității deținătoare.

Faptul că reclamantei

nu i-au fost încă plătite despăgubirile, deși formalitățile sunt în curs de

desfășurare, nu o îndreptățește la obținerea unui nou titlu executor pentru

despăgubiri vizând aceleași imobile care au făcut obiectul Dosarului nr.

73/107/2005 în care s-a pronunțat Decizia nr. 153/A/2007 de Curtea de Apel Alba

Iulia. Ca urmare, a fost schimbată sentința instanței de fond, în sensul

respingerii acțiunii reclamantei, ca nefondată.

În ceea ce privește

excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, instanța de apel a

constat că în mod corect a fost rezolvată de tribunal. Astfel, acțiunea

reclamantei a fost formulată ca o acțiune de drept comun, în despăgubiri și

față de cuantumul pretențiilor și de prevederile art. 2 pct. a lit. a) C. proc.

civ., competența în soluționarea acțiunii revine tribunalului în primă instanță.

Nu s-a apreciat că cererea ar fi o acțiune de contencios administrativ, căci

motivul pentru care reclamanta a formulat acțiunea nu privește în mod special

activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ci vizează

întreaga procedură de despăgubire care se desfășoară prea încet, astfel că

reclamanta încearcă valorificarea drepturilor sale pe calea dreptului comun. În

acest context acțiunea acesteia este reglementată de dispozițiile C. proc. civ.

în ce privește competența materială de soluționarea a pricinii și, mai mult,

s-a reținut că acțiunea reclamantei nu vizează un act al autorității publice,

respectiv al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care ar

fi atras o altă competență de soluționare a acțiunii.

S-a argumentat că,

acțiunea nu poate fi calificată ca formulată în cadrul Legii nr. 10/2001,

pentru că art. 26 alin. (3) din lege stabilește expres situațiile în care se

poate formula plângere împotriva dispoziției/deciziei de respingere a

notificării formulată de persoana îndreptățită, iar această procedură a fost

deja urmată în Dosarul nr. 73/107/2005.

S-a apreciat că în

mod corect, tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesual pasive

a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care

Statul Român are atribuții directe în ce privește acordarea despăgubirilor, iar

reprezentarea sa este asigurată în litigiile patrimoniale de Ministerul

Finanțelor Publice. În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii, s-a

apreciat ca fiind corect respinsă de către tribunal, având în vedere că deși

reclamanta are un titlu executor, nu a reușit să îl valorifice, cu toate că a

trecut mai mult timp de la obținerea acestuia, procedurile fiind în curs de

desfășurare.

Pe fondul cauzei, s-a

concluzionat, în primul rând, că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, câtă

vreme prin hotărâre judecătorească i-a fost recunoscută calitatea de persoană

îndreptățită la despăgubiri și s-a dispus asupra modului de soluționare a

notificării. În baza acestei hotărâri deja au fost demarate procedurile

reglementate de Legea nr. 10/2001, în sensul că, pentru un imobil a fost deja

emisă decizia, iar procedura privind celălalt imobil se află la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedurile prevăzute de Legea nr.

10/2001 fiind deci în curs de desfășurare.

Chiar dacă, prin

Legea nr. 117/2012 legiuitorul a suspendat plățile acestor drepturi obținute în

temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de apel a avut în vedere că scopul acestei

măsuri este tocmai de a crea un mecanism efectiv și eficient de despăgubire a

persoanelor îndreptățite, situație impusă prin hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului pronunțată în cauza pilot Maria Atanasiu ș.a. contra

României.

Pe de altă parte, s-a

avut în vedere că, pârâții nu pot fi obligați în solidar la plata sumelor de

bani stabilite de tribunal în lipsa unui temei de drept. În condițiile în care

nu pot fi obligați în baza Legii nr. 10/2001 - care stabilește o anume

procedură pentru cuantificarea despăgubirilor - ar fi aplicabil dreptul comun.

Însă din probele administrate nu rezultă că pârâții ar fi culpabili în vreun

fel de neplata sumelor de bani cuvenite reclamantei, astfel încât s-a

concluzionat că nici sub acest aspect acțiunea reclamantei nu este fondată.

În condițiile în care

s-a apreciat că nu se justifică obligarea pârâților la plata de despăgubiri în

nume propriu, instanța de apel a opinat ca fiind inutilă analizarea criticilor

referitoare la cuantumul acestora. Cu toate acestea, s-a constat că - potrivit

susținerilor formulate de pârâtă în cererea de apel - în Dosarul nr.

7872/107/2011 nu a fost efectuată nicio lucrare de expertiză și nici în dosarul

în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 153/A/2007, astfel că suma acordată nu

are la bază o valoare de piață a imobilului pentru care se cer despăgubiri.

Având în vedere

argumentele reținute, curtea de apel în temeiul art. 296 C. proc. civ. a admis

apelurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței civile nr.

291/2012 pronunțată de Tribunalul Alba și în consecință a fi schimbat sentința

în sensul respingerii, ca nefondată, a acțiunii în despăgubiri promovată de

reclamanta B.I. - în prezent decedată, acțiune continuată de succesoarele sale,

fiind menținute dispozițiile sentinței atacate în ceea ce privește modul de

soluționare a excepțiilor invocate.

Ca o consecință a

schimbării sentinței în ce privește soluția dată pe fondul cauzei, a fost

respins apelul declarat de către succesorii reclamantei defuncte, C.S.I. și

I.D.S. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei

pronunțată de instanța de apel au declarat recurs, în termen legal,

reclamantele C.S.I. și B. (fostă I.) D.S., criticând hotărârea atacată ca fiind

nelegală pentru motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În motivarea cererii

de recurs, reclamantele au arătat că decizia pronunțata de Curtea de Apel Alba

Iulia a fost dată cu încălcarea legii, instanța interpretând în mod greșit

actul juridic dedus judecații, schimbând natura acestuia. Se argumentează că,

instanța de apel a apreciat eronat asupra faptului că prin acțiunea formulată

s-ar tinde la obținerea unui nou titlu executoriu pentru acordarea

despăgubirilor în privința imobilelor care nu au fost restituite în natură.

Susțin recurentele că, acțiunea pendinte are ca obiect obligarea entităților ce

au atribuții directe în procedura de restituire la plata despăgubirilor pentru

imobilele nerestituite în natură, acțiune întemeiată pe dispozițiile

constituționale și pe dispozițiile Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Arată totodată

recurentele că, acțiunea este și consecința directă a faptului că măsurile

reparatorii stabilite în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/3005 sunt vădit

ineficiente, astfel încât posibilitatea de a beneficia în mod real de acordarea

despăgubirilor este inexistentă. Invocă recurentele faptul că în numeroasele

cauze pe care le-a admis împotriva României, Curtea Europeană a constatat

caracterul incert al despăgubirilor datorate foștilor proprietari prin

intermediul procedurii stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, statuând

că procedura prevăzută de aceste dispoziții legale este imprevizibilă și

nesigură, atât în privința termenului de achitare, cât și în ceea ce privește

modalitatea și cuantumul despăgubirilor. În aceste condiții, s-a decis, cu

valoare de principiu, că singura modalitate de a obține o reparație echitabilă

pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură este obligarea directă a

entităților cu atribuții în procedura de restituire la plata despăgubirilor.

Apreciază recurentele

că, instanța de fond a găsit soluția optimă pentru rezolvarea acțiunii, dând

eficiență Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și

dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituția României, în sensul că a lăsat

neaplicate dispozițiile de drept intern referitoare la modalitatea de stabilire

și plată a despăgubirilor, obligând Statul Român, prin organele sale cu

atribuții directe în procedura de restituire la plata despăgubirilor pentru

imobilele naționalitate ce nu mai pot fi restituite în natură.

Recurentele

semnalează faptul că, valoarea despăgubirilor a fost stabilită în raport de

evaluările dispuse de către entitățile cu atribuții în procedura specială,

rapoartele de evaluare fiind întocmite de către experți evaluatori stabiliți și

agreați de către aceste entități. Invocă faptul că, rapoartele de evaluare nu

au fost contestate, valoarea astfel stabilită reflectând prețul de piață al

imobilelor pentru care se cer despăgubiri.

Cu privire la

acordarea cheltuirilor de judecată - onorariul avocatului, solicită a se avea

în vedere faptul că dovada efectuării plății a fost depusă în dosarul de fond,

însă instanța, din eroare, a omis să acorde cheltuielile efectuate.

Recurentele solicită

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, în sensul

admiterii apelului și a modificării în parte a Sentinței civile nr. 201 din 15

februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, doar în ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată, menținând ca temeinice și legale toate

celelalte dispoziții ale Sentinței nr. 291 din 15 februarie 2012 pronunțată de

Tribunalul Alba în Dosarul nr. 7872/107/2011.

Intimatul-pârât

Ministerul Finanțelor Publice a formulat în termen legal întâmpinare la

recursul reclamantelor prin care a solicitat respingerea acestuia întrucât

instanța de apel în mod corect a reținut că, prin acțiunea de drept comun

promovată, reclamantele - în raport de dispozițiile Deciziei civile nr.

153/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia - și-ar constitui un nou titlu, procedeu

care nu ar fi admisibil.

Intimata-pârâtă

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a formulat

întâmpinare în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 308 C. proc. civ.,

memoriul fiind primit la dosar spre a fi avut în vedere drept concluzii scrise.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de criticile învederate, apărările formulate în

cauză și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata

caracterul nefondat al recursului având în vedere următoarele considerente:

Hotărârea instanței

de apel este legală, fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a

dispozițiilor legale. Judicios a fost constatată inadmisibilitatea acțiunii

directe promovată, inițial, de autoarea reclamantelor împotriva Statului Român

- întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană și dispozițiile constituționale - prin care s-a solicitat obligarea

statului la plata despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv,

reținându-se corect că acțiunea astfel formulată ignoră principiul specialia

generalibus derogat, în sensul că nesocotește prevederile legii speciale în

cadrul căreia pot fi valorificate pretențiile persoanelor îndreptățite la

restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Este de remarcat că,

problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării

posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și

în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost

tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul

legii nr. 12/2011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește

incidență în procesul în curs de desfășurare. Referitor la chestiunea de drept

analizată, instanța supremă a statuat că "acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile."

Se constată din

demersul judiciar al autoarei reclamantelor-recurente că, pretențiile acesteia

au fost valorificate în condițiile și procedura legii speciale, respectiv cea

reglementată de Legea nr. 10/2001. În acest context normativ, prin Decizia

civilă nr. 153/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr.

73/107/2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost

obligată să emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent pentru terenul în suprafață de 3.973 mp din C.F. nr. x Câmpeni, iar

pentru imobilul-teren în suprafață de 1.660 mp situat în C.F. nr. x Câmpeni,

Primăria Câmpeni a fost obligată să trimită notificarea unității deținătoare.

În scopul aducerii la

îndeplinire a dispozițiilor Deciziei civile nr. 153/A/2007 pronunțată de Curtea

de Apel Alba Iulia, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3288/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pârâta Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România - Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj a

emis Decizia nr. 26763/2009 în privința imobilului teren în suprafață de 1.660

mp, decizie necontestată și înaintată ulterior cu adresa nr. 28512/2009

Agenției Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Totodată, din actele

dosarului rezultă că în privința terenului în suprafață de 3.973 mp înscris în

C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a - în aplicarea aceleiași Decizii civile nr.

153/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia - a fost emisă de către Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului Decizia nr. 227/2011 prin care s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În speță, înlăturând

nepermis dispozițiile legii speciale, instanța de fond a pronunțat o soluție

nelegală, aspect judicios reținut de Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia

civilă recurată în cauză. Înalta Curte reține că autoarea recurentelor-reclamante

B.I. a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiindu-i recunoscută

prin Decizia civilă nr. 153/A/2007 calitatea de persoană îndreptățită și

dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat,

context în care măsurile cuvenite nu pot fi stabilite decât în temeiul și

cadrul normativ configurat de legea specială.

Se are în vedere că,

autoritățile statale implicate în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor

deciziei civile nr. 153/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia au întreprins

formalitățile necesare derulării procedurii speciale instituită de Legea nr.

10/2001, sens în care - după cum s-a arătat - Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România a emis Decizia nr. 26763/2009, iar Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 227/2007.

Or, analiza pe fond a

cererii autoarei recurentelor cu privire la acordarea măsurilor reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv și oferirea unui remediu adecvat pentru

bunurile acesteia constituie ceea ce, în jurisprudența sa bogată, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului numește a fi "recursul efectiv" în

sensul art. 13 din Convenție.

În acest context,

câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile și

procedura în care persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin

echivalent, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia

generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea

specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, se constată că

jurisprudența contenciosului european lasă la latitudinea statelor semnatare

Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință

pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri

(aspect reținut în cauza Păduraru contra României). În această materie, statul

a decis ca restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii să aibă

loc în condițiile legii speciale, cu respectarea procedurii reglementată de

Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Obligativitatea

parcurgerii unei proceduri speciale administrative în sarcina recurentelor nu

este contrară limitelor acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

cu atât mai mult neputând fi vorba nici de o încălcare a jurisprudenței Curții

Europene după pronunțarea Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții

contra României din moment ce Statul Român s-a conformat obligației impuse sub

aspectul garantării protecției efective a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Considerentul

instanței de fond potrivit căruia datorită procedurii greoaie de valorificare a

titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea au fost

pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea

Europeană, nu este în măsură să justifice acordarea unor despăgubiri bănești în

afara cadrului normativ legal. Principiul legalității - ca parte a preeminenței

dreptului - căruia instanța europeană îi acordă importanță primordială în

jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile și plauzibile,

exigență cărora nu le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului

normativ special care guvernează domeniul. Or, crearea unei jurisprudențe prin

care statul ar putea fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o

schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de

achitate a despăgubirilor stabilite prin legea specială, aspect tranșat prin

Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

recursului în interesul legii, decizie cu caracter obligatoriu pentru

instanțele judecătorești.

În acest context, în

mod corect s-a concluzionat, prin decizia pronunțată de către instanța de prim

control judiciar, că soluția tribunalului prin care s-a stabilit obligarea

Statului Român la plata despăgubirilor bănești este nelegală întrucât acțiunea

astfel promovată este inadmisibilă, fiind lipsită de fundament juridic și în

afara cadrului normativ existent. În aceste circumstanțe se constată că în mod nelegal,

prin soluția pronunțată, instanța de fond a suprimat procedura legală și

instituțională specială și a instituit pe cale jurisdicțională noi măsuri

reparatorii, constând în despăgubiri bănești, procedeu a cărui finalitate ar

conduce, în mod nepermis, la obținerea unui nou titlu executoriu.

Trebuie subliniat

faptul că, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu ar

corespunde Convenției Europene, acesta fiind obligat să aplice legea existentă

în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Cu atât mai

mult nu se poate accepta nici ideea că deschiderea unei căi paralele legii

speciale care prevede o procedură funcțională - uzitată de autoarea

recurentelor - ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din

Convenție.

În ceea ce privește

apărarea intimatei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților referitoare la excepția prematurității acțiunii și excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, apărare rezultată ca efect al noii proceduri

de soluționare a dosarelor constituite în temeiul legilor din domeniul

restituirii proprietăților, astfel cum este în prezent reglementată de Legea

nr. 165/2013, nu poate fi primită pe de o parte în raport de soluția adoptată

de instanța de apel, respectiv cea de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în

plata despăgubirilor bănești, iar pe de altă parte, pentru considerentul ce are

la bază finalizarea procedurii în cuprinsul căreia a fost stabilită calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv, aspectele invocate în apărare referindu-se la o etapă care nu își

găsește incidență în cauză, ridicându-se eventual doar o problemă de executare.

În ceea ce privește

critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată se constată a fi

lipsită de obiect, atâta timp cât dispozițiile înscrise în art. 274 C. proc.

civ. nu își găsesc aplicare în raport cu soluția dispusă în cauză, menținută

prin decizia de față.

În consecință,

constatându-se că instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare

corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, definind judicios natura și

întinderea raportului juridic dintre părțile litigante, Înalta Curte va

constata că motivele de recurs înscrise în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. nu își găsesc incidență, drept pentru care în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantele C.S.I. și B. (fostă I.) D.S. împotriva Deciziei nr. 67 din 15

noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele C.S.I. și B. (fostă I.) D.S.

împotriva Deciziei nr. 67 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS