ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4586/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 7 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 7872/107/2011 reclamanta B.I. a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata următoarelor sume de bani: - 151.989,6 RON cu titlu de despăgubiri civile aferente imobilului înscris în C.F. nr. x, top x, y, z, a situat în Câmpeni, DN 75 în suprafață de 1.660 mp; - 158.920 euro cu titlu de despăgubiri pentru imobilul teren înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafață de 3.973 mp.

Prin Sentința civilă nr. 291 din 15 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a prematurității acțiunii și a necompetenței materiale a tribunalului și a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și în consecință au fost obligați pârâții să plătească în solidar reclamantei suma de 151.989,63 RON cu titlu despăgubiri civile aferente imobilului înscris în C.F. nr. x, top x, y, z, a situat în Câmpeni DN 75 în suprafață de 1.660 mp, suma de 158.920 euro pentru imobilul teren înscris în C.F.

nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafață de 3.973 mp, precum și suma de 400 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr. 153/A/2007, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3288/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Sentinței civile nr. 1350/2006 a Tribunalului Alba și cererea de aderare la apel formulată de reclamanta B.I. Drept consecință, pârâta SC M. SA a fost obligată să transmită în favoarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București, notificarea reclamantei în vederea emiterii unei dispoziții motivate de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 3.973 mp înscris în C.F.

nr. x Câmpeni, top x, y, z, a. De asemenea, pârâta Primăria Câmpeni a fost obligată să transmită unității deținătoare notificarea reclamantei, cu privire la terenul înscris în C.F. nr. x în suprafață de 1.660 mp. În justificarea acțiunii s-a arătat că, în scopul îndeplinirii dispozițiilor instituite prin aceste hotărâri judecătorești Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj a emis Decizia nr. 26763/2009 prin care s-a stabilit dreptul reclamantei de a primi despăgubiri în sumă de 151.989,6 RON cu privire la terenul înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafață de 1.660 mp, decizie care a rămas definitivă prin neatacare, fiind comunicată la data de 14 septembrie 2009 Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care - deși notificată de mai multe ori - nu a pus în executare respectiva decizie, astfel încât reclamanta nu a intrat în posesia despăgubirilor stabilite.

Se reține totodată că, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 227/2011 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafață de 3.973 mp. Întrucât reclamanta nu a intrat în posesia despăgubirilor până în prezent a formulat acțiunea de față fundamentată pe dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 20 din Constituție, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție. Prealabil analizării pe fond a acțiunii, instanța de fond s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de către pârâte prin întâmpinările formulate. Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat excepția a fi neîntemeiată.

S-a avut în vedere art. 3 lit. a), h), art. 7 și 7 1 , art. 14 1 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 ce conferă statului atribuții directe în ce privește procedura de restituire și asigurarea fondurilor necesare până la listarea la bursă a Fondului Proprietatea, titlurile fiind emise în numele și pe seama Statului Român. Prin urmare, s-a reținut că, Ministerul Finanțelor Publice este chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului căruia îi revin atribuții precise, apreciindu-se că poate sta în judecată în cadrul acțiunii formulată, având deci calitate procesuală pasivă. A fost respinsă și excepția lipsei necompetenței materiale a tribunalului față de împrejurarea că obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtului la plata despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantei în procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001.

S-a avut în vedere că doar în situația în care s-ar fi fost atacate deciziile emise de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, competența de soluționare ar fi revenit Curții de Apel, secția de contencios administrativ. Nici excepția prematurității acțiunii nu a fost reținută raportat la faptul că, în speță, nu s-a emis o decizie de către Comisia Centrală, acțiunea fiind fundamentată pe dreptul comun, în contextul în care mai mult de 3 ani Comisia nu a înțeles să emită o decizie prin care să dea eficiență dispozițiilor legilor de reparație, fiind încălcat astfel dreptul de proprietate al reclamantei astfel cum acesta este consfințit de Constituția României și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilit în mod irevocabil, precum și cuantumul despăgubirilor ce urmează a-i fi acordate pentru imobilele preluate abuziv și imposibil de restituit în materialitatea lor. Raportat la succesiunea etapelor parcurse de către reclamantă și încercarea de a restabili legalitatea în privința proprietății sale, instanța de fond a apreciat că, în cauza de față, procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu garantează reclamantei certitudinea încasării sumei stabilite cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat. S-a avut în vedere în acest sens, că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Radu împotriva României referitoare la problema despăgubirilor, constatând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 care garantează dreptul de proprietate.

Astfel, instanța de la Strasbourg nu a contestat modalitatea de indemnizare prin procedura stabilită prin Legea nr. 247/2005, dar a observat că funcționarea efectivă a Fondului Proprietatea implică parcurgerea prealabilă a unor operațiuni ce nu au fost finalizate, concluzionând că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv. Această concluzie are în vedere faptul că potrivit calendarului prognozat de Fondul Proprietatea listarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului 2006. Or, până în prezent, nu s-a reușit listarea la bursă a fondului, procedura fiind suspendată, iar în contextul economic actual s-a apreciat că ar exista o probabilitate redusă ca Fondul să poată fi listat la bursă într-un viitor apropiat.

Pe de altă parte, chiar dacă în urma pronunțării hotărârii în cauza Radu contra României procedura de acordare a despăgubirilor bănești a devenit efectivă, modul în care aceasta a fost concepută, respectiv de a achita în tranșe și în numerar o sumă limitată de bani, face ca despăgubirile în acest context să fie supuse riscului economic de devalorizare a monedei și oscilației pieței imobiliare, instanța de fond concluzionând că și în atare condiții Fondul Proprietatea nu funcționează efectiv. Drept consecință, au fost avute în vedere dispozițiile art. 11, art. 20 din Constituție, dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte, care au prioritate față de dreptul intern, în baza cărora judecătorul național are posibilitatea de a da eficiență Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, lăsând neaplicate dispozițiile de drept intern, referitoare la modalitatea de stabilire și plată a despăgubirilor.

Astfel, pentru evitarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 și pentru a da satisfacție celor îndreptățiți la restituirea imobilelor naționalizate s-a apreciat că se impune atragerea răspunderii directe a Statului Român, prin organele sale cu atribuții directe în procedura de restituire, respectiv Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru restituirea Imobilelor. Raportat considerentelor expuse și având în vedere dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României precum și dispozițiile Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului instanța a apreciat întemeiată acțiunea, aceasta fiind admisă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile litigante, respectiv pentru reclamanta decedată B.I., moștenitoarele C.S.I.

și I.D.S., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Prin Decizia civilă nr. 67 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au fost admise apelurile declarate de către pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței civile nr. 291/2012 pronunțată de Tribunalul Alba pe care a schimbat-o în parte, numai sub aspectul soluționării acțiunii civile și a cheltuielilor de judecată. În consecință, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de către reclamanta defunctă B.I.

împotriva pârâților Statul Român și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind înlătură obligația de plată a cheltuielilor de judecată instituită în sarcina pârâților. Au fost menținute dispozițiile sentinței referitor la soluționarea excepțiilor și a fost respins apelul declarat de către succesorii reclamantei defuncte, C.S.I. și I.D.S. împotriva aceleiași sentințe. În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Acțiunea reclamantei a fost calificată de tribunal drept o acțiune provocatoare, prin care se urmărește obligarea pârâtelor de a accelera procedurile prevăzute de lege în vederea plății sumelor care se cuvin acesteia cu titlu de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a avut în vedere de către instanța de apel că, prin admiterea acțiunii de drept comun formulată de reclamantă s-ar constitui încă un titlu în favoarea acesteia, în condițiile în care prin Decizia civilă nr. 153/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul de 3.973 mp din C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a, iar pentru terenul în suprafață de 1.660 mp, pârâta Primăria Câmpeni a fost obligată să trimită notificarea unității deținătoare.

Faptul că reclamantei nu i-au fost încă plătite despăgubirile, deși formalitățile sunt în curs de desfășurare, nu o îndreptățește la obținerea unui nou titlu executor pentru despăgubiri vizând aceleași imobile care au făcut obiectul Dosarului nr. 73/107/2005 în care s-a pronunțat Decizia nr. 153/A/2007 de Curtea de Apel Alba Iulia. Ca urmare, a fost schimbată sentința instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca nefondată. În ceea ce privește excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, instanța de apel a constat că în mod corect a fost rezolvată de tribunal. Astfel, acțiunea reclamantei a fost formulată ca o acțiune de drept comun, în despăgubiri și față de cuantumul pretențiilor și de prevederile art. 2 pct. a lit. a) C. proc.

civ., competența în soluționarea acțiunii revine tribunalului în primă instanță. Nu s-a apreciat că cererea ar fi o acțiune de contencios administrativ, căci motivul pentru care reclamanta a formulat acțiunea nu privește în mod special activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ci vizează întreaga procedură de despăgubire care se desfășoară prea încet, astfel că reclamanta încearcă valorificarea drepturilor sale pe calea dreptului comun. În acest context acțiunea acesteia este reglementată de dispozițiile C. proc. civ. în ce privește competența materială de soluționarea a pricinii și, mai mult, s-a reținut că acțiunea reclamantei nu vizează un act al autorității publice, respectiv al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care ar fi atras o altă competență de soluționare a acțiunii.

S-a argumentat că, acțiunea nu poate fi calificată ca formulată în cadrul Legii nr. 10/2001, pentru că art. 26 alin. (3) din lege stabilește expres situațiile în care se poate formula plângere împotriva dispoziției/deciziei de respingere a notificării formulată de persoana îndreptățită, iar această procedură a fost deja urmată în Dosarul nr. 73/107/2005. S-a apreciat că în mod corect, tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care Statul Român are atribuții directe în ce privește acordarea despăgubirilor, iar reprezentarea sa este asigurată în litigiile patrimoniale de Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii, s-a apreciat ca fiind corect respinsă de către tribunal, având în vedere că deși reclamanta are un titlu executor, nu a reușit să îl valorifice, cu toate că a trecut mai mult timp de la obținerea acestuia, procedurile fiind în curs de desfășurare. Pe fondul cauzei, s-a concluzionat, în primul rând, că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, câtă vreme prin hotărâre judecătorească i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri și s-a dispus asupra modului de soluționare a notificării. În baza acestei hotărâri deja au fost demarate procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001, în sensul că, pentru un imobil a fost deja emisă decizia, iar procedura privind celălalt imobil se află la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 fiind deci în curs de desfășurare.

Chiar dacă, prin Legea nr. 117/2012 legiuitorul a suspendat plățile acestor drepturi obținute în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de apel a avut în vedere că scopul acestei măsuri este tocmai de a crea un mecanism efectiv și eficient de despăgubire a persoanelor îndreptățite, situație impusă prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că, pârâții nu pot fi obligați în solidar la plata sumelor de bani stabilite de tribunal în lipsa unui temei de drept. În condițiile în care nu pot fi obligați în baza Legii nr. 10/2001 - care stabilește o anume procedură pentru cuantificarea despăgubirilor - ar fi aplicabil dreptul comun.

Însă din probele administrate nu rezultă că pârâții ar fi culpabili în vreun fel de neplata sumelor de bani cuvenite reclamantei, astfel încât s-a concluzionat că nici sub acest aspect acțiunea reclamantei nu este fondată. În condițiile în care s-a apreciat că nu se justifică obligarea pârâților la plata de despăgubiri în nume propriu, instanța de apel a opinat ca fiind inutilă analizarea criticilor referitoare la cuantumul acestora. Cu toate acestea, s-a constat că - potrivit susținerilor formulate de pârâtă în cererea de apel - în Dosarul nr. 7872/107/2011 nu a fost efectuată nicio lucrare de expertiză și nici în dosarul în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 153/A/2007, astfel că suma acordată nu are la bază o valoare de piață a imobilului pentru care se cer despăgubiri.

Având în vedere argumentele reținute, curtea de apel în temeiul art. 296 C. proc. civ. a admis apelurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței civile nr. 291/2012 pronunțată de Tribunalul Alba și în consecință a fi schimbat sentința în sensul respingerii, ca nefondată, a acțiunii în despăgubiri promovată de reclamanta B.I. - în prezent decedată, acțiune continuată de succesoarele sale, fiind menținute dispozițiile sentinței atacate în ceea ce privește modul de soluționare a excepțiilor invocate. Ca o consecință a schimbării sentinței în ce privește soluția dată pe fondul cauzei, a fost respins apelul declarat de către succesorii reclamantei defuncte, C.S.I.

și I.D.S. împotriva aceleiași sentințe. Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamantele C.S.I. și B. (fostă I.) D.S., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, reclamantele au arătat că decizia pronunțata de Curtea de Apel Alba Iulia a fost dată cu încălcarea legii, instanța interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecații, schimbând natura acestuia. Se argumentează că, instanța de apel a apreciat eronat asupra faptului că prin acțiunea formulată s-ar tinde la obținerea unui nou titlu executoriu pentru acordarea despăgubirilor în privința imobilelor care nu au fost restituite în natură.

Susțin recurentele că, acțiunea pendinte are ca obiect obligarea entităților ce au atribuții directe în procedura de restituire la plata despăgubirilor pentru imobilele nerestituite în natură, acțiune întemeiată pe dispozițiile constituționale și pe dispozițiile Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Arată totodată recurentele că, acțiunea este și consecința directă a faptului că măsurile reparatorii stabilite în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/3005 sunt vădit ineficiente, astfel încât posibilitatea de a beneficia în mod real de acordarea despăgubirilor este inexistentă.

Invocă recurentele faptul că în numeroasele cauze pe care le-a admis împotriva României, Curtea Europeană a constatat caracterul incert al despăgubirilor datorate foștilor proprietari prin intermediul procedurii stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, statuând că procedura prevăzută de aceste dispoziții legale este imprevizibilă și nesigură, atât în privința termenului de achitare, cât și în ceea ce privește modalitatea și cuantumul despăgubirilor. În aceste condiții, s-a decis, cu valoare de principiu, că singura modalitate de a obține o reparație echitabilă pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură este obligarea directă a entităților cu atribuții în procedura de restituire la plata despăgubirilor.

Apreciază recurentele că, instanța de fond a găsit soluția optimă pentru rezolvarea acțiunii, dând eficiență Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituția României, în sensul că a lăsat neaplicate dispozițiile de drept intern referitoare la modalitatea de stabilire și plată a despăgubirilor, obligând Statul Român, prin organele sale cu atribuții directe în procedura de restituire la plata despăgubirilor pentru imobilele naționalitate ce nu mai pot fi restituite în natură. Recurentele semnalează faptul că, valoarea despăgubirilor a fost stabilită în raport de evaluările dispuse de către entitățile cu atribuții în procedura specială, rapoartele de evaluare fiind întocmite de către experți evaluatori stabiliți și agreați de către aceste entități.

Invocă faptul că, rapoartele de evaluare nu au fost contestate, valoarea astfel stabilită reflectând prețul de piață al imobilelor pentru care se cer despăgubiri. Cu privire la acordarea cheltuirilor de judecată - onorariul avocatului, solicită a se avea în vedere faptul că dovada efectuării plății a fost depusă în dosarul de fond, însă instanța, din eroare, a omis să acorde cheltuielile efectuate. Recurentele solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, în sensul admiterii apelului și a modificării în parte a Sentinței civile nr. 201 din 15 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba, doar în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, menținând ca temeinice și legale toate celelalte dispoziții ale Sentinței nr. 291 din 15 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 7872/107/2011.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat în termen legal întâmpinare la recursul reclamantelor prin care a solicitat respingerea acestuia întrucât instanța de apel în mod corect a reținut că, prin acțiunea de drept comun promovată, reclamantele - în raport de dispozițiile Deciziei civile nr. 153/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia - și-ar constitui un nou titlu, procedeu care nu ar fi admisibil. Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a formulat întâmpinare în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 308 C. proc. civ., memoriul fiind primit la dosar spre a fi avut în vedere drept concluzii scrise.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate, apărările formulate în cauză și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al recursului având în vedere următoarele considerente: Hotărârea instanței de apel este legală, fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale.

Judicios a fost constatată inadmisibilitatea acțiunii directe promovată, inițial, de autoarea reclamantelor împotriva Statului Român - întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană și dispozițiile constituționale - prin care s-a solicitat obligarea statului la plata despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, reținându-se corect că acțiunea astfel formulată ignoră principiul specialia generalibus derogat, în sensul că nesocotește prevederile legii speciale în cadrul căreia pot fi valorificate pretențiile persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Este de remarcat că, problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare.

Referitor la chestiunea de drept analizată, instanța supremă a statuat că "acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile." Se constată din demersul judiciar al autoarei reclamantelor-recurente că, pretențiile acesteia au fost valorificate în condițiile și procedura legii speciale, respectiv cea reglementată de Legea nr. 10/2001.

În acest context normativ, prin Decizia civilă nr. 153/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 73/107/2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 3.973 mp din C.F. nr. x Câmpeni, iar pentru imobilul-teren în suprafață de 1.660 mp situat în C.F. nr. x Câmpeni, Primăria Câmpeni a fost obligată să trimită notificarea unității deținătoare.

În scopul aducerii la îndeplinire a dispozițiilor Deciziei civile nr. 153/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3288/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj a emis Decizia nr. 26763/2009 în privința imobilului teren în suprafață de 1.660 mp, decizie necontestată și înaintată ulterior cu adresa nr. 28512/2009 Agenției Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Totodată, din actele dosarului rezultă că în privința terenului în suprafață de 3.973 mp înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a - în aplicarea aceleiași Decizii civile nr. 153/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia - a fost emisă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Decizia nr. 227/2011 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În speță, înlăturând nepermis dispozițiile legii speciale, instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, aspect judicios reținut de Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă recurată în cauză. Înalta Curte reține că autoarea recurentelor-reclamante B.I. a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiindu-i recunoscută prin Decizia civilă nr. 153/A/2007 calitatea de persoană îndreptățită și dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, context în care măsurile cuvenite nu pot fi stabilite decât în temeiul și cadrul normativ configurat de legea specială.

Se are în vedere că, autoritățile statale implicate în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor deciziei civile nr. 153/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia au întreprins formalitățile necesare derulării procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, sens în care - după cum s-a arătat - Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a emis Decizia nr. 26763/2009, iar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 227/2007. Or, analiza pe fond a cererii autoarei recurentelor cu privire la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv și oferirea unui remediu adecvat pentru bunurile acesteia constituie ceea ce, în jurisprudența sa bogată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului numește a fi "recursul efectiv" în sensul art. 13 din Convenție.

În acest context, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile și procedura în care persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, se constată că jurisprudența contenciosului european lasă la latitudinea statelor semnatare Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (aspect reținut în cauza Păduraru contra României).

În această materie, statul a decis ca restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii să aibă loc în condițiile legii speciale, cu respectarea procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare. Obligativitatea parcurgerii unei proceduri speciale administrative în sarcina recurentelor nu este contrară limitelor acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult neputând fi vorba nici de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții contra României din moment ce Statul Român s-a conformat obligației impuse sub aspectul garantării protecției efective a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Considerentul instanței de fond potrivit căruia datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea au fost pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea Europeană, nu este în măsură să justifice acordarea unor despăgubiri bănești în afara cadrului normativ legal. Principiul legalității - ca parte a preeminenței dreptului - căruia instanța europeană îi acordă importanță primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile și plauzibile, exigență cărora nu le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului normativ special care guvernează domeniul.

Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul ar putea fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitate a despăgubirilor stabilite prin legea specială, aspect tranșat prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, decizie cu caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești. În acest context, în mod corect s-a concluzionat, prin decizia pronunțată de către instanța de prim control judiciar, că soluția tribunalului prin care s-a stabilit obligarea Statului Român la plata despăgubirilor bănești este nelegală întrucât acțiunea astfel promovată este inadmisibilă, fiind lipsită de fundament juridic și în afara cadrului normativ existent.

În aceste circumstanțe se constată că în mod nelegal, prin soluția pronunțată, instanța de fond a suprimat procedura legală și instituțională specială și a instituit pe cale jurisdicțională noi măsuri reparatorii, constând în despăgubiri bănești, procedeu a cărui finalitate ar conduce, în mod nepermis, la obținerea unui nou titlu executoriu. Trebuie subliniat faptul că, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu ar corespunde Convenției Europene, acesta fiind obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Cu atât mai mult nu se poate accepta nici ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale care prevede o procedură funcțională - uzitată de autoarea recurentelor - ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

În ceea ce privește apărarea intimatei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților referitoare la excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, apărare rezultată ca efect al noii proceduri de soluționare a dosarelor constituite în temeiul legilor din domeniul restituirii proprietăților, astfel cum este în prezent reglementată de Legea nr. 165/2013, nu poate fi primită pe de o parte în raport de soluția adoptată de instanța de apel, respectiv cea de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în plata despăgubirilor bănești, iar pe de altă parte, pentru considerentul ce are la bază finalizarea procedurii în cuprinsul căreia a fost stabilită calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, aspectele invocate în apărare referindu-se la o etapă care nu își găsește incidență în cauză, ridicându-se eventual doar o problemă de executare.

În ceea ce privește critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată se constată a fi lipsită de obiect, atâta timp cât dispozițiile înscrise în art. 274 C. proc. civ. nu își găsesc aplicare în raport cu soluția dispusă în cauză, menținută prin decizia de față. În consecință, constatându-se că instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, definind judicios natura și întinderea raportului juridic dintre părțile litigante, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu își găsesc incidență, drept pentru care în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.S.I. și B. (fostă I.) D.S. împotriva Deciziei nr. 67 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.S.I. și B. (fostă I.) D.S. împotriva Deciziei nr. 67 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS