ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4990/2024

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, la data de 12.07.2023, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea refuzului nejustificat aparținând celor doi pârâți de soluționare în termenul legal a Cererii nr. x/25.04.2023, înregistrată la pârâtul de rând 1 sub nr. x/26.04.2023 și sub nr. 20/15755/M.N./27.04.2023; obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la întocmirea propunerii prevăzute de art. 99 din Legea nr. 46/2008 și înaintarea acesteia către pârâtul Guvernul României, care reprezintă o operațiune administrativă, în sensul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 534/2004; obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017- 06 iulie 2017, în baza propunerii înaintate de pârâtul M.M.A.P., obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 568 din 18 decembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes formulate de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, formulată de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor; a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor; a obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la întocmirea propunerii prevăzute de art. 99 din Legea nr. 46/2008 și înaintarea acesteia către pârâtul Guvernul României; a obligat pârâtul Guvernul României la adoptarea și publicarea în Monitorul oficial al României a Hotărârii de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, în vederea soluționării cererii privind compensațiile aferente perioadei 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017 formulată de reclamantul A.; a obligat pârâții să îi plătească în solidar reclamantului A. suma de 14.250,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.1. Pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin Secretariatul General al Guvernului a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

3.1.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond, în mod eronat, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând ca termen de început pentru calcularea prescripției data de 25.04.2023. Dreptul intimatului-reclamant la acțiune s-a născut la data de 06.07.2017, data de la care aceasta avea posibilitatea să-și valorifice pretențiile.

În combaterea argumentelor reținute de instanța de fond cu privire la obligația Guvernului României de a adopta o hotărâre de guvern pentru perioada 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din H.G. nr. 447/2017, "pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie", respectiv pentru perioada ulterioară datei de 06.07.2017.

Este esențial a se observa faptul că Hotărârea C (2016) 8769 final, având ca obiect acordarea de compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea masei lemnoase, nu a fost primită de Guvernul României decât la data de 01.03.2017, iar nu la data de 01.01.2017, Decizia Comisiei Europene neputând produce efecte juridice pentru lunile ianuarie și februarie 2017.

Totodată, la Cap. IV, art. 11 din proiectul de Hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor Metodologice reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea masei lemnoase, se menționează faptul că durata de aplicare a schemei este de la data primirii Deciziei CE de acordare a ajutorului de stat și până la data de 31.12.2020, inclusiv. Or, data primirii deciziei CE nu este 01.01.2017, ci data de 01.03.2017, astfel cum rezultă chiar din conținutul H.G. nr. 447/2017, act normativ adoptat tocmai în considerarea Deciziei Comisiei Europene C (2016) 8769 final din 01.03.2017.

De asemenea, un aspect deosebit de important este valoarea maximă a bugetului aprobat prin art. 2.5. din Hotărârea Comisiei Europene, respectiv 285.000.000 RON, sumă pe care Guvernul României nu putea să o depășească. Acest buget este preluat identic la art. 12 din H.G. nr. 447/2017, care prevede:

"Valoarea totală maximă aferentă schemei pentru perioada 2017 - 2020 este de 285 milioane RON și se suportă de la bugetul de stat, prin bugetul aprobat cu această destinație de Ministerul Apelor și Pădurilor". Așadar, suma maximă stabilită de Comisia Europeană pentru perioada 2017 - 2020 a fost respectată întocmai de Guvernul României, nefiind relevant faptul că H.G. nr. 447/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial în luna iunie 2017, iar nu în luna martie 2017, imediat după primirea Deciziei CE C (2016) 8769 final din 01.03.2017.

Pe cale de consecință, contrar celor reținute de Curtea de Apel Craiova, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României și-a respectat atât obligațiile care rezultă din legislația internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât și pe cele care rezultă din legislația comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie. În aceste condiții, prin adoptarea H.G.. nr. 447/2017 au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat (2017-2020-art. 11), cât și bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON - art. 12).

De asemenea, din dispozițiile art. 4 punct 4 din O.G. nr. 14/2010 rezultă faptul că:

"Guvernul este abilitat să acorde forme de ajutor de stat permise conform art. 1 în următoarele domenii: plăți Natura 2000 și plăți aferente Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei". Plăți permise înseamnă acordarea unor compensații deținătorilor de păduri și asociațiilor acestora cărora li se aplică restricții, în limita aprobării acestor ajutoare de către Comisia Europeană. Orice ajutoare care depășesc limita bugetului aprobat de Comisia Europeană sunt incompatibile cu piața internă și denaturează sau amenință să denatureze concurența neputând fi aprobate de Comisie, în conformitate cu art. 107 alin. (1) din TFUE, aspecte care rezultă suficient de clar din Decizia C (2016) 8769 final/03.01.2017, care a stat la baza emiterii H.G. nr. 447/2017.

3.1.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, raportat la obiectul solicitării reclamantului, admiterea demersului contencios formulat, pe fondul său, presupune o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și, pe cale de consecință, conduce la încălcarea principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Astfel, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ, nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor acestei autorități într-o marjă cu limite largi.

În sensul celor menționate, este relevantă și jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, jurisprudența care a statuat în mod constant faptul că o autoritate publică nu poate fi obligată la adoptarea unui act normativ cu un conținut prestabilit. (Decizia nr. 5463/2009, Decizia nr. 2757/2010, Decizia nr. 4635/2020, Decizia nr. 4995/2010, Decizia nr. 2953/2011).

Existența unui drept larg de apreciere a autorității emitente a unui act normativ rezultă și din procedura de adoptare a acestei categorii de acte administrative, astfel cum este reglementată de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, fiind necesar ca, în prealabil, autoritatea competentă să elaboreze instrumente de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată).

Așadar, față de particularitățile actelor administrative cu caracter normativ, atât în ceea ce privește conținutul acestora, cât și în ceea ce privește procedura de adoptare, precum și față de faptul că dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității legislative (emitente), hotărârea pronunțată a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Prin obligarea Guvernului României la emiterea hotărârii de guvern privind adoptarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 -06 iulie 2017, în mod evident s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile. Prin urmare, scopul urmărit de reclamant este ca, urmare a emiterii acestei hotărâri de guvern în anul 2022, să poată beneficia de compensațiile bănești pentru o perioadă anterioară, respectiv 01.01.2017-06.07.2017, ceea ce, în mod clar, contravine principiului constituțional mai sus enunțat.

Față de cele arătate, apreciază că în mod greșit instanța a admis acțiunea și a dispus obligarea Guvernul României să adopte și să publice în Monitorul Oficial al României o hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor pentru perioada 01.01.2017 - 06.07.2017, conform prevederilor legale, cu obligarea pârâtului, alături de M.M.A.P., la cheltuieli de judecată, respectiv la plata sumei de 10.221 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru, cheltuieli de transport și de cazare.

3.2. Pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței civile mai sus menționate și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3.2.1. În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune este motivată doar formal și gravitează în jurul Hotărârii CEDO pronunțate în cauza Obștea de Pădure Porceni Pleșa și Composesoratul Piciorul Bătrân Banciu contra României, hotărâre care nu este incidentă în prezenta cauză, întrucât aceasta are în vedere daunele morale pentru nepunerea în executare a unui titlu executoriu de peste 10 ani.

A mai arătat recurentul că, din analiza considerentelor care au stat la baza pronunțării sentinței recurate, rezultă faptul că au fost reținute o serie de motive contradictorii. În pofida faptului că excepția prescripției a fost respinsă, instanța de fond a reținut că "este adevărat că raportat la această perioadă este cu mult depășit termenul legal de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 2517 din C. civ.."

În considerentele reținute nu au fost specificate nu au fost specificate cauze speciale de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune, ci singurul argument pentru care s-a respins prescripția a fost reprezentat de existența Hotărârii CEDO.

3.2.2. În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond, în mod eronat, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A invocat dispozițiile art. 2500 și art. 2517 din C. civ., susținând că, raportat la dispozițiile art. 18 alin. (1) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, dacă reclamantul se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim urmare a refuzului de îndeplinire a unei operațiuni administrative, avea obligația de a introduce această acțiune în termen de 3 ani de la data de 07 iulie 2017.

Acest drept nefiind exercitat în termenul legal, se impunea ca instanța de fond să admită excepția prescripției, cu consecința respingerii acțiunii, ca prescrisă.

Pretinsul "drept" de a solicita emiterea unei Hotărâri de Guvern, cât și dreptul de a cere plata compensațiilor, constituie drepturi de creanță, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului (adică, cel mal târziu, de la data de 06.07.2017).

Cererea administrativă adresată de intimatul-reclamant a fost formulată după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06.07.2017, prin raporatare la cererea nr. x/25.04.2023.

Nu în ultimul rând, intimatul-reclamant, în calitate de proprietar a suprafețelor de pădure pentru care există restricții în recoltarea de masă lemnoasă și, în condițiile în care cadrul normativ special ce ar fi trebuit să fie incident intervalului de referință 01.01.2017 - 06.07.2017, nu a existat, avea posibilitatea să-și valorifice pretinsele pretenții în cadrul unei proceduri interne de drept comun, în care să se administreze un probatoriu complex, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile civile.

Având în vedere cele mal sus menționate, recurentul a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind prescrisă.

În ceea ce privește fondul litigiului, susține recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor că soluția pe fondul cauzei a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul ca instanța nu a ținut cont de faptul ca, în lipsa unei aprobări din partea Comisiei, nu se pot emite acte normative prin care să ofere ajutoare de stat.

Mai mult, instanța de fond a realizat o interpretare greșită a normelor de drept material întrucât, deși Curtea a reținut corect că pentru legalitatea acordării ajutorului de stat trebuie sa existe avizul Comisiei Europene, soluția pronunțată este în total dezacord și conține argumente contradictorii.

Susține recurentul că un alt aspect deosebit de important de reținut de către instanță se referă la valoarea maxima a bugetului aprobat prin Hotărârea Comisiei Europene la art. 2.5., respectiv 285.000.000 RON, sumă pe care Guvernul României nu putea să o depășească. Acest buget este preluat identic la art. 12 din H.G. nr. 447/2017, care prevede: "valoarea totală maximă aferentă schemei pentru perioada 2017- 2020 este de 285 milioane RON și se suportă de la bugetul de stat, prin bugetul aprobat cu această destinație de Ministerul Apelor și Pădurilor".

Referitor la valoarea maximă impusă de Comisia Europeană a bugetului pentru acordarea compensațiilor aferente perioadei 2017 - 2020, arătă că, în mod eronat și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond nu l-a reținut argumentând că, "urmează să se țină cont de toate limitările impuse inclusiv de Decizia Comisiei Europene referitoare ta valoarea maximă a bugetului aprobat".

Or, suma maximă stabilită de Comisia Europeană pentru perioada 2017 - 2020 a fost respectată întocmai de Guvernul României când a adoptat H.G. nr. 447/2017 nefiind relevată publicarea în Monitorul Oficial în luna iunie 2017, după primirea Deciziei CE C(2016) 8769 final.

În acest sens, arată că, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, semestriale sau trirnestriaLe, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie.

În aceste condiții, pentru perioada 01.01.2017-06.07.2017 Ministerul nu a avut la dispoziție vreun temei legat sau buget aprobat în baza cărora să acorde compensațiile solicitate, bugetul situându-se în limitele impuse de Comisia Europeană prin Decizie, astfel că, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate de către România, respectiv de către Minister, atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat (2017 - 2020 - art. 11), cât și bugetul aferent acesteia {285.000.000 RON-art. 12).

De asemenea, din dispozițiile art. 4 punct 4 din O.G. nr. 14/2010 rezultă faptul că: "Guvernul este abilitat să acorde forme de ajutor de stat permise conform art. 1, în următoarele domenii: plăți Natura 2000 și plăți aferente Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politica comunitară în domeniul apel: Plăți permise înseamnă acordarea unor compensații deținătorilor de păduri și asociațiilor acestora cărora li se aplică restricții, în limita aprobării acestor ajutoare de către Comisia Europeană. Orice ajutoare care depășesc limita bugetului aprobat de Comisia Europeană sunt incompatibile cu piața internă și denaturează sau amenință să denatureze concurența, neputând fi aprobate de Comisie, în conformitate cu art. 107 alin. (1) din TFUE", aspecte care rezultă suficient de clar din Decizia C (2016) 8769 final/03.01.2017.

Astfel, instanța, neîntemeiat, a reținut faptul că actul administrativ trebuie inițiat și adoptat, însă cu respectarea avizului Comisiei Europene, însă acest lucru este imposibil de pus în practică, atât timp cât exercițiul financiar aferent ajutorului de stat s-a încheiat.

În ceea ce privește temeiul legal în baza căruia se pot acorda compensații, arată recurentul că normele metodologice de acordare, utilizare și control a sumelor anuale pentru acordarea compensațiilor se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

Prin Decizia Comisiei Europene C(2016) 8769 final din data de 03.01.2017 s-a decis că Schema privind acordarea de ajutoare pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă este compatibilă cu piața interna.

Potrivit Orientărilor Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol și forestier și în zonele rurale pentru perioada 2014-2020 (2014/C/204/01), acordarea acestor ajutoare de stat se face doar cu notificarea Comisiei Europene de către statele membre.

Așadar, având în vedere cele de mai sus, subliniază faptul că Ministerul a reglementat instituirea schemei de ajutor de stat prin aprobarea Hotărârii Guvernului nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 06 iulie 2017.

Prin urmare, pentru anul 2017 se puteau acorda ajutoare de stat doar începând cu data de 06 iulie 2017 și pentru viitor, (art. 2.4 al Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016)8769 final care dispun că aceste compensații se acordă de ta data aprobării Deciziei), iar nu pentru trecut, astfel cum în mod nefondat solicită reclamanta.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) coroborat cu art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 447/2017, cu modificările ulterioare, durata de aplicare a schemei de ajutor de stat este precizată cu exactitate, respectiv "de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și până la data de 31 decembrie 2022, inclusiv.

În concluzie, ajutorul de stat putea fi acordat doar începând cu data de 06 iulie 2017, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a H.G. nr. 447/2017 și până la data de 31 decembrie (022, inclusiv, iar nu și pentru perioada anterioară, motiv pentru care solicită respingerea acțiunii reclamantei.

In ceea ce privește acordarea pe cale administrativă a compensațiilor invocate anterior aferente perioadei 01.0l.2017 - 06.07.2017, recurentul arată că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prevede faptul că, "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă".

A aplica o serie de dispoziții unei perioade anterioare intrării în vigoare a legii, reprezintă o încălcare gravă a principiului neretroactivității legii civile, motiv pentru care solicită respingerea acțiunii.

În concluzie, solicită admiterea recursului și, rejudecând cauza, să se respingă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de intimată -reclamantă B., invocând soluția de practică pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023, dar și de alte instanțe în dosarele nr. x/2022 și nr. y/2022

În privința cheltuielilor de judecată, recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor solicită instanței să dispună reducerea cheltuielilor reținute în sarcina sa, întrucât acestea sunt disproporționate prin raportare la munca efectiv prestată.

Intimatul-reclamant A. a depus concluzii scrise, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

A arătat că acțiunea formulată nu este una în pretenții, pentru a se discuta despre termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de C. civ., ci una în contencios administrativ întemeiată pe Legea nr. 554/2004, care prevede la art. 11 alin. (1) un termen de prescripție special de 6 luni, ce se calculează în cauza dedusă judecății de la data de 01.03.2024 (data la care pârâtul trebuia să răspundă cererii nr. x/30.01.2024.

În cuprinsul concluziilor scrise, intimata a solicitat valorificarea efectelor Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 28.11.2023 în cauzele reunite nr. 46201/16 și 47379/18.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Înalta Curte va analiza motivele de recurs invocate de cei doi recurenți în mod grupat și în ordinea din cuprinsul prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ordine ce are în vedere cu prioritate chestiunile procedurale, iar apoi cele de drept material.

II.1. Contextul factual și legal

Siturile Natura 2000 au fost instituite prin voința legiuitorului european, această rețea de arii protejate, ce vizează atât statele membre, cât și candidate ale UE, fiind promovată ca instrument principal de conservare a naturii încă din anul 1992.

Realizarea Rețelei Natura 2000 se fundamentează pe două directive ale Uniunii Europene, Directiva nr. 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și Directiva nr. 93/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice, ce reglementează modul de selectare și desemnare a siturilor și protecția acestora, Statele Membre având dreptul de a reglementa modalitățile de realizare practică și de implementare a prevederilor din Directive, la nivel național.

Pe plan intern, România a început prin reglementarea unor zone de protecție în care au fost impuse anumite restricții de recoltare - respectiv zonele de tip funcțional T1 (zone de protecție absolută - rezervații științifice și peisagistice) și T2 (zone care fac obiectul unui regim de conservare specială - păduri seculare, virgine sau semivirgine).

Apoi, prin Legea nr. 5/2000 au fost constituite Parcurile Naturale/Naționale (ROSPA); în conformitate cu art. 1 alin. (2) din această lege, în categoria zonelor protejate au fost incluse: "(...) zonele naturale sau construite, delimitate geografic topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural și/sau cultural și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu".

Odată cu aderarea la Uniunea Europeana (01.01.2007), Statul Român, prin Tratatul de Aderare, a consimțit necondiționat ca toate Parcurile Naturale, Parcurile Naționale și Siturile Natura 2000 să fie incluse în Rețeaua Ecologică Europeană Natura 2000.

Astfel, au fost transpuse în legislația internă cele două directive europene - Directiva Habitate și Directiva Păsări -, prin O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, care la Anexa nr. 1 (b) stabilește că:

"siturile Natura 2000 (...) sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național (...) excluderea oricăror forme de exploatare a resurselor naturale și a folosinței terenurilor incompatibilă scopului atribuit".

Ca atare, în suprafețele forestiere cuprinse în zone de protecție, proprietarii au interdicția (aproape totală) de a exploata sau utiliza resursele naturale, precum și de a exercita orice formă de folosință a acestor terenuri, incompatibilă cu scopul de protecție și/sau conservare.

În contrapondere, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007 prevede că "pentru terenurile din arii naturale protejate deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate ori pentru măsurile de conservare instituite potrivit alin. (2). Modalitatea de solicitare, de calcul și de acordare a compensațiilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului, inițiată de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului si pădurilor. în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgentă".

Procesul de armonizare a legislației interne cu cea unională în domeniul ajutoarelor de stat, respectiv cu Regulamentul nr. 1698/2005 și Regulamentul RH1305/18.12.2013 al UE, a început cu Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, care a prevăzut, la art. 97 alin. (1) lit. (b), plata acestor compensații:

"În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă".

Art. 97 alin. (1)

1

din Legea nr. 46/2008, introdus prin Legea nr. 133/2015 prevede că:

"Impunerea de restricții proprietarilor de păduri, prin amenajamente silvice, prin regulamente ale parcurilor naționale, naturale, rezervațiilor biosferei și ale siturilor Natura 2000 ori prin alte norme, inclusiv cele care stabilesc diferite tipuri de grupe funcționale, se poate face fie cu acordul proprietarului, fie cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, plătită anual, care să compenseze integral veniturile nerealizate de proprietarul de pădure, persoană fizică sau juridică".

Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale a comunicat în anul 2007 Comisiei Europene măsurile de sprijin existente în domeniul agriculturii, dezvoltării rurale, precum si cele aplicabile în sectorul forestier, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora (abrogată prin H.G. nr. 861/2009, care a vizat continuarea acestor măsuri).

În conformitate cu prevederile Tratatului de aderare (art. III - 168 alin. (1) și Anexa 5, cap. 3, pct. B), era strict necesar un aviz/o aprobare de acordare al compensațiilor din partea Comisiei Europene, prin care să se stabilească expres caracterul acestora de ajutoare de stat, astfel că, prin art. 6 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a sistat/întrerupt plata lor până la îndeplinirea acestei condiții. Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislația națională urma a se face începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocațiilor bugetare, parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier în perioada 2007- 2013, nr. 2006/C319/01.

În acest context, a fost inițiat Proiectul de Hotărâre de Guvern de aprobare a normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor/ajutoarelor de stat, reprezentând în fapt schema de ajutor de stat susmenționată, care - pe lângă avizele interne primite din partea instituțiilor abilitate, în cadrul procedurii prealabile de tehnică legislativă - trebuia să respecte întru totul indicațiile Comisiei Europene, pentru a primi toate avizele externe.

În vederea atingerii acestui obiectiv, a fost purtată o întreagă corespondență oficială între autoritățile naționale și Comisia Europeană, în cadrul căreia s-a perfectat în cele mai mici detalii conținutul Proiectului de Schemei, astfel încât să fie în conformitate cu prevederile unionale.

În urma tuturor acestor diligențe, România a primit Decizia Comisiei Europene nr. C (2012) 5166 final din data de 19.07.2012, prin care s-a dispus că ajutorul de stat reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă putea fi acordat.

Astfel, prin Decizia nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012 a Comisiei Europene (publicata în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pe data de 14.09.2012 - data de la care a intrat în vigoare) - considerentul 25, CE și-a dat avizul favorabil efectuării plăților acestor compensații, pe care le-a încadrat în categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piața internă în conformitate cu prevederile art. 107 TFUE.

Prin Decizia nr. C (2013) 9369 final/18.12.2013, Comisia Europeana a prelungit schema de ajutoare de stat aprobată în temeiul Orientărilor comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007-2013, până la data de 30.06.2014.

Semnificative pe aspectul analizat sunt prevederile pct. 11 din Decizia Comisiei Europene în care se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în Monitorul Oficial al României (...)."

Necesitatea îndeplinirii condiției constând în emiterea deciziei Comisiei Europene rezultă din coroborarea prevederilor anexei nr. V pct. 3 "Agricultura" lit. (b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană cu prevederile art. 6 din Hg nr. 861/2009 și art. 4 și 5 din O.G. nr. 14/2010.

Astfel, pentru ajutorul de stat solicitat ulterior datei de 1 ianuarie 2010, este necesară decizia de aprobare a Comisiei Europene.

În ceea ce privește condiția de a fi aprobate Normele metodologice de punere în aplicare a schemei de ajutor de stat, această necesitate rezultă din prevederile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 mai sus citate, din care reiese că normele metodologice ce urmează a fi adoptate de către legiuitorul delegat au un rol determinant în individualizarea dreptului la compensații al beneficiarului, în condițiile în care au ca obiect de reglementare atât modul de calcul, cât și criteriile de eligibilitate, procedurile de supraveghere și control, aspect subliniat prin decizia nr. 36/2015 a ICCJ (paragraf 67).

De asemenea, relevant sub acest aspect este și pct. 11 din Decizia nr. 5166/2012 a Comisiei Europene, care se referă la publicarea schemei în Monitorul Oficial al României, schema fiind prezentată în proiectul de Hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice ce fusese înaintat Comisiei pentru avizare și menționat la punctul 5 al Deciziei Comisiei.

Prin decizia nr. 36/2015 a ICCJ s-a reținut că nu poate fi primită teza potrivit căreia, după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2010, Normele metodologice adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 continuă să producă efecte juridice.

De asemenea, tot prin Decizia nr. 36/2015 a ICCJ, s-a reținut că procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condițiile în care nu a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanță comunitară Natura 2000. Ca atare, nu există baza legală pentru acordarea compensațiilor, în lipsa hotărârii Guvernului cu obiectul de reglementare mai sus arătat.

Cum normele metodologice anterioare datei de 1 ianuarie 2010 nu mai puteau fi aplicate, față de prevederile exprese ale art. 6 din H.G. nr. 861/2009 și față de cele statuate cu forță juridică obligatorie prin Decizia nr. 36/2015, era necesară emiterea unor noi norme metodologice în conformitate cu schema aprobată de Comisia Europeană.

Acestea au fost emise abia în anul 2017 (H.G. nr. 447/2017 publicată în Monitorul Oficial la data de 06.07.2017 și în vigoare de la acea dată), iar din punct de vedere al aplicabilității H.G. nr. 447/2017 și pentru compensațiile aferente perioadei 2010-2016, se constată că în mod clar aceasta nu poate fi aplicată decât cererilor de acordare a compensațiilor ulterioare intrării în vigoare a acestei hotărâri.

Astfel, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 447/2017 statuează în sensul că prezenta schemă aplică dispozițiile prevăzute la secțiunea 2.2 a capitolului 2 din "Orientările Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol și forestier și în zonele rurale pentru perioada 2014 - 2020 (2014/C 204/01)", publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 204 din 1 iulie 2014, denumite în continuare Orientările UE.

Art. 7 alin. (5) arată că "pentru anul 2017 se acordă compensații numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și data de 31 decembrie", iar art. 11 prevede că "durata de aplicare a prezentei scheme este de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și până la data de 31 decembrie 2020, inclusiv."

Ca atare, atât principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 din Constituție, cât și obiectul specificat al domeniului de reglementare al acestui act normativ, se opun aplicării H.G. nr. 447/2017 anterior datei de 30 iunie 2017.

Reclamantul deține în proprietate teren cu vegetație forestieră, din care o suprafața de 128,60 ha se afla situată în arii naturale protejate - tipul funcțional TI/TU, fapt care presupune interdicția totală sau aprobare totală de recoltare a masei lemnoase.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017, prin care s-a dispus ca ajutorul de sfat reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă poate fi acordat. Astfel, prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/3.01.2017 (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene), CE a dat avizul favorabil efectuării plăților acestor compensații pentru perioada 2014-2020, pe care le-a încadrat în categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piața internă în conformitate cu prevederile art. 107 TFUE.

In cadrul acestei proceduri legislative, Statul Român și-a luat în mod expres angajamentul de adoptare și publicare în Monitorul Oficial a proiectului de H.G./Schemei finale, astfel cum a fost aprobată de Comisia Europeană (aprobare care viza perioada anilor 2014-2020), dar acest angajament nu a fost nici până în prezent dus la îndeplinire- raportat la intervalul de timp cuprins între 01.01.2017-06.07.2017.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă obligarea Guvernului României la adoptarea si publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017.

II.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocat de pârâtul Guvernul României, Înalta Curte reține că este nefondat.

În esență, s-a susținut că soluțiile instanțelor de contencios administrativ de obligare a autorităților pârâte la emiterea unor acte administrative vizează, cu precădere situațiile în care este vorba despre emiterea unor acte administrative individuale, la cererea persoanelor îndreptățite, numai cu privire la acestea putându-se constata nesoluționarea sau refuzul de soluționare al unei cereri care are ca obiect chiar emiterea actului respectiv, iar actele administrative cu caracter normativ, în speță hotărârile Guvernului, deoarece sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală și ai căror destinatari sunt nedeterminați, nu pot fi adoptate la cererea unei persoane sau a unui grup de persoane, ci se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică de către autoritățile statului, care implementează astfel politici publice asumate constituțional; astfel, este necesar ca, în prealabil, autoritatea competentă să elaboreze instrumente de prezentare și motivare, care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată). În esență, s-a susținut că atât timp cât dreptul de apreciere asupra oportunității emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorității emitente, cererea excede competenței instanțelor judecătorești care nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acestora.

Înalta Curte constată că inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul folosirii unui mijloc procesual care nu este prevăzut de lege sau care, deși este prevăzut de lege, este folosit în alt scop decât cel edictat de legiuitor.

Se mai constată că nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 referitoare la refuzul nejustificat și nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege referitoare la excesul de putere nu exclud actul administrativ cu caracter normativ de la posibilitatea persoanei vătămate care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de a sesiza instanța de contencios administrativ.

Hotărârile de guvern sunt acte administrative cu caracter normativ, care se emit pentru organizarea executării legilor, astfel că, în măsura în care obligația emiterii lor este prevăzută de o lege, în privința refuzului de a pune în executare această obligație (la cererea persoanei interesate - act administrativ asimilat) devin incidente dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituția României, potrivit cărora:

"Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar".

Astfel, nu se poate reține de plano o inadmisibilitate determinată exclusiv de petitul acțiunii având ca obiect obligarea la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, trebuind a se verifica în concret dacă prin acest petit (actul ce ar trebui emis) se solicită, de fapt, obligarea la emiterea unui act cu încălcarea dreptului de apreciere al autorității administrative sau, dimpotrivă, conținutul acestui act este prestabilit anterior și obligatoriu, doar emiterea fiind cea care trebuie să fie impusă autorității în culpă.

În mod evident, instanțele judecătorești nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acestora care privesc procedura de adoptare și conținutul concret al actului administrativ a cărui emitere este prevăzută deja de lege și care ar avea aplicabilitate generală.

Împrejurarea că autoritatea competentă trebuie să elaboreze instrumente de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc.), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată) nu poate constitui un fine de neprimire, deoarece instanța de contencios administrativ nu exonerează Guvernul de aceste atribuții și nici nu fixează conținutul concret al actului administrativ.

Așa cum s-a arătat mai sus, dacă conținutul concret al actului administrativ cu caracter normativ a cărui emitere se solicită este stabilit prin acte anterioare cu caracter obligatoriu, iar ceea ce se cere este exclusiv obligarea la emiterea efectivă a actului, atunci marja de apreciere a organului administrativ emitent nu este încălcată, dar acest aspect ține de fondul acțiunii, iar nu de admisibilitatea ca atare a acțiunii în contencios administrativ.

II.3. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Înalta Curte constată că, din perspectiva motivării, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar argumentele care au fundamentat soluția adoptată, motivarea acesteia fiind întemeiată pe argumente pertinente și logice, considerentele acesteia nefiind contradictorii.

Argumentul referitor la faptul că soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este motivată formal și gravitează în jurul Hotărârii CEDO pronunțate în cauza Obștea de Pădure Porceni Pleșa și Composesoratul Piciorul Bătrân Banciu contra României nu poate fi primit. Împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu este aptă să conducă la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care nu se verifică în speță.

II.4. În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la greșita aplicare a legii de către prima instanță cu privire la prescripție, recurenții au invocat faptul că dreptul intimatului-reclamant la acțiune s-a născut la data de 06.07.2017, data de la care aceasta avea posibilitatea să-și valorifice pretinsele pretenții; or, cererile administrative adresate de intimatul-reclamant sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06.07.2017 (cererea nr. x/25.04.2023); nu în ultimul rând, intimatul-reclamant, în calitate de proprietar a suprafețelor de pădure pentru care există restricții în recoltarea de masă lemnoasă și, în condițiile în care cadrul normativ special ce ar fi trebuit să fie incident intervalului de referință 01.01.2017 - 06.07.2017, nu a existat, avea posibilitatea să-și valorifice pretinsele pretenții în cadrul unei proceduri interne de drept comun, în care să se administreze un probatoriu complex, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile civile.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii și cu privire la acest aspect, considerând că termenul de prescripție curge de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a plângerii; cât timp cererea nr. x/25.04.2023, adresată Guvernului României, nu a fost soluționată în termenul legal, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței în termenul de prescripție reglementat de art. 11 alin. (1) și (2) cu raportare la alin. (5) al aceluiași articol din Legea nr. 554/2004.

Prin raportare la data formulării cererii de chemare în judecată (30.01.2023), acțiunea introductivă de instanță împotriva pârâtului Guvernul României a fost formulată în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care cererea adresată pârâtului a fost formulată la data de 25.04.2023 prin cererea nr. x și la care nu a primit niciun răspuns.

Termenul de 3 ani invocat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și prevăzut ca atare de dispozițiile art. 2.517 C. civ. reprezintă o dispoziție generală în raport de care se aplică dispoziția specială, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul formulând acțiunea introductivă de instanță în interiorul termenului special de 6 luni prevăzut de această ultimă normă.

Înalta Curte mai reține că prescripția dreptului material la acțiune este în strânsă legătură cu admisibilitatea acțiunii; dacă este admisibilă o acțiune având ca obiect obligarea unei autorități administrative la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ ca urmare a constatării unui refuz nejustificat de soluționare a unei cerere sau a unei nesoluționări a unei cereri, atunci termenul de prescripție curge de la momentul comunicării acestui refuz, neputându-se reține că în această situație există un singur termen opozabil tuturor terților.

Ca urmare, se reține caracterul nefondat și al acestui motiv de casare, privind greșita respingere a excepției prescripției.

II.5. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la criticile legate de aspectul respectării/încălcării principiului neretroactivității legii civile, instanța de control judiciar apreciază că o lege este retroactivă când modifică situații definitive stabilite sau acte care și-au epuizat toate efectele în trecut.

În cauză, intimatul-reclamant solicită obligarea unei autorități publice să respecte acte normative cu forță juridică superioară și să adopte actul administrativ normativ în organizarea executării dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, O.G. nr. 14/2010, Deciziei C (2016) 8769 final din 03.01.2017 și Regulamentului nr. 1305/2013 al Parlamentului European.

În baza acestor acte normative interne și europene, intimatul-pârât Guvernul României are obligația adoptării normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând c/valoarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada 2017 - 2020.

Prin H.G. nr. 447/2017 au fost emise normele metodologice pentru perioada 06.07.2017 - 31.12.2020.

Intimatul-reclamant consideră că refuzul autorității publice intimate de a emite norme metodologice și de a adopta o hotărâre de guvern în acest sens, pentru perioada 01.01.2017 - 06.07.2017, este nejustificat în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Potrivit acestor prevederi legale, refuzul