ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2763/2025

Ședința publică din data de 22 mai 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 19.01.2024 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtului de rând 1 - Guvernul României, la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, respectiv a schemei finale/proiectului de H.G. avizat de Guvernul României încă din anul 2016 și care a stat la baza emiterii Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017;

Prin sentința civilă nr. 234 din 8 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția de inadmisibilitate doar cu privire la solicitarea formulată de reclamantă la primul punct al cererii de chemare în judecată, în sensul de a se dispune constatarea, în cadrul dispozitivului hotărârii, a refuzului nejustificat.

A fost respinsă ca inadmisibilă solicitarea formulată de reclamantă la primul punct al cererii de chemare în judecată, în sensul de a se dispune constatarea, în cadrul dispozitivului hotărârii, a refuzului nejustificat.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate, așa cum a fost invocată de pârâtul Guvernul României.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

A fost obligat pârâtul Guvernul României la emiterea și publicarea unei hotărâri de guvern privind aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, pentru perioada 01.01.2017-06.07.2017, conform prevederilor legale.

S-a stabilit un termen de executare de 60 de zile, sub sancțiunea unei penalități în cuantum de 500 RON pe zi de întârziere, care se aplică pârâtului Guvernul României, și a unei amenzi în cuantum procentual de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicată aceluiași pârât Guvernul României.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile atacate și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept material privitoare la termenele de prescripție.

Astfel, dreptul la acțiune s-a născut la 06.07.2017, data emiterii H.G. nr. 477/2017, iar prezentul demers litigios a fost inițiat la 19.01.2024, motiv pentru care a fost depășit atât termenul de șase luni, prevăzut de Legea contenciosului administrativ, cât și cel de trei ani prevăzut de C. civ.

Cererea administrativă adresată de reclamant este formulată după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la 06.07.2017, prin raportare la cererea nr. x/24.11.2023, înregistrată la Guvernul României sub nr. x/24.11.2023.

Recurentul-pârât a învederat că suma maximă stabilită de Comisia Europeană pentru perioada 2017 - 2020 a fost respectată întocmai de Guvernul României, nefiind relevant faptul că H.G. nr. 447/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial în luna iunie 2017, iar nu în luna ianuarie 2017, imediat după primirea Deciziei CE C(2016) 8769 final din 03 ianuarie 2017.

Pe cale de consecință, a apreciat că, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României și-a respectat atât obligațiile care rezultă din legislația internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât și din legislația comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie. În aceste condiții, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat (2017 - 2020 - art. 11), cât și bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON - art. 12).

De asemenea, din dispozițiile art. 4 punct 4 din O.G. nr. 14/2010 rezultă faptul că:

"Guvernul este abilitat să acorde forme de ajutor de stat permise conform art. 1, în următoarele domenii: plăți Natura 2000 și plăți aferente Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei".

Plăți permise înseamnă acordarea unor compensații deținătorilor de păduri și asociațiilor acestora cărora li se aplică restricții, în limita aprobării acestor ajutoare de către Comisia Europeană. Orice ajutoare care depășesc limita bugetului aprobat de Comisia Europeană sunt incompatibile cu piața internă și denaturează sau amenință să denatureze concurența, neputând fi aprobate de Comisie, în conformitate cu art. 107 alin. (1) din TFUE, aspecte care rezultă în opinia recurentului-pârât suficient de clar din Decizia CE nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017, care a stat la baza emiterii H.G. nr. 447/2017.

Totodată, a arătat recurentul că instanța de fond a interpretat și aplicat eronat prevederile privitoare la noțiunea de "refuz nejustificat". Contrar susținerilor reclamantei, Ministerul a emis H.G. nr. 447/2017 care corespunde întocmai, atât în ceea ce privește bugetul, cât și în ceea ce privește durata aplicării schemei, deciziei Comisiei Europene de aprobare a acesteia, motiv pentru care în sarcina Ministerului nu poate fi imputat un pretins refuz nejustificat de soluționare a cererii, care vizează, în esență, o solicitare nelegală.

3.2. Recurentul-pârât Guvernul României a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței civile atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a susținut recurentul că dreptul de a solicita emiterea unei hotărâri de Guvern, cât și dreptul de a cere plata compensațiilor reprezintă drepturi de creanță, fiind supuse termenului general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 2517 din C. civ., termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului, adică cel mai târziu de la 06.07.2017. A apreciat recurentul că dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris, fiind depășit termenul prevăzut de lege pentru sesizarea instanței de contencios administrativ.

Totodată, recurentul a învederat că suma maximă stabilită de Comisia Europeană pentru perioada 2017 - 2020 a fost respectată întocmai de Guvernul României, nefiind relevant faptul că H.G. nr. 447/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial în luna iunie 2017, iar nu în luna ianuarie 2017, imediat după primirea Deciziei CE C(2016) 8769 final din 03 ianuarie 2017.

Pe cale de consecință, contrar celor reținute de instanța de fond, a apreciat că, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României și-a respectat atât obligațiile care rezultă din legislația internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât și din legislația comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale și nici acordarea unei compensații lunare, ci anuale, pe hectar de pădure și cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 și 20 din Decizie. În aceste condiții, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat (2017 - 2020 - art. 11), cât și bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON - art. 12).

De asemenea, din dispozițiile art. 4 punct 4 din O.G. nr. 14/2010 rezultă faptul că:

"Guvernul este abilitat să acorde forme de ajutor de stat permise conform art. 1, în următoarele domenii: plăți Natura 2000 și plăți aferente Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei".

Plăți permise înseamnă acordarea unor compensații deținătorilor de păduri și asociațiilor acestora cărora li se aplică restricții, în limita aprobării acestor ajutoare de către Comisia Europeană. Orice ajutoare care depășesc limita bugetului aprobat de Comisia Europeană sunt incompatibile cu piața internă și denaturează sau amenință să denatureze concurența, neputând fi aprobate de Comisie, în conformitate cu art. 107 alin. (1) din TFUE, aspecte care rezultă în opinia recurentului-pârât suficient de clar din Decizia CE nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017, care a stat la baza emiterii H.G. nr. 447/2017.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat, în esență, că, raportat la obiectul solicitării reclamantei, admiterea demersului contencios formulat, pe fondul său, presupune o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și, pe cale de consecință, conduce la încălcarea principiului separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.

Astfel, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ, nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor acestei autorități într-o marjă cu limite largi.

Totodată, a criticat obligația instituită în sarcina sa privind plata unei penalități de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere, ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea cuprinzând motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

A solicitat să se constate că instanța de fond s-a substituit unei instanțe de executare, astfel că a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, raportat la inadmisibilitatea acestuia în faza pendinte a litigiului, fiind solicitări specifice exclusiv incidente în cazul unei eventuale faze de executare silită, astfel cum reiese în mod expres chiar din textul de lege invocat de partea reclamantă ca temei al acțiunii.

Legiuitorul a înțeles să instituie o procedură specială prin care autoritatea publică să fie constrânsă a-și executa obligațiile care îi revin potrivit unei hotărâri pronunțate de o instanță de contencios administrativ și care constituie titlu executoriu.

Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocat de recurentul Guvernul României, este nefondat.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 referitoare la refuzul nejustificat și nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege referitoare la excesul de putere nu exclud actul administrativ cu caracter normativ de la posibilitatea persoanei vătămate care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de a sesiza instanța de contencios administrativ.

Instanța de recurs reține că hotărârile de guvern sunt acte administrative cu caracter normativ, care se emit pentru organizarea executării legilor, astfel că, în măsura în care obligația emiterii lor este prevăzută de o lege, în privința refuzului de a pune în executare această obligație (la cererea persoanei interesate - act administrativ asimilat) devin incidente dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituția României, potrivit cărora:

"Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar".

Astfel, nu se poate reține de plano o inadmisibilitate determinată exclusiv de petitul acțiunii având ca obiect obligarea la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, trebuind a se verifica în concret dacă prin acest petit (actul ce ar trebui emis) se solicită, de fapt, obligarea la emiterea unui act cu încălcarea dreptului de apreciere al autorității administrative sau, dimpotrivă, conținutul acestui act este prestabilit anterior și obligatoriu, doar emiterea fiind cea care trebuie să fie impusă autorității în culpă.

În mod evident, instanțele judecătorești nu se pot substitui autorității executive, în exercitarea atribuțiilor acestora care privesc procedura de adoptare și conținutul concret al actului administrativ a cărui emitere este prevăzută deja de lege și care ar avea aplicabilitate generală.

Împrejurarea că autoritatea competentă trebuie să elaboreze instrumente de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc.), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată) nu poate constitui un fine de neprimire, deoarece instanța de contencios administrativ nu exonerează Guvernul de aceste atribuții și nici nu fixează conținutul concret al actului administrativ.

Așa cum s-a arătat anterior, dacă conținutul concret al actului administrativ cu caracter normativ a cărui emitere se solicită este stabilit prin acte anterioare cu caracter obligatoriu, iar ceea ce se cere este exclusiv obligarea la emiterea efectivă a actului, atunci marja de apreciere a organului administrativ emitent nu este încălcată.

În consecință, sunt nefondate susținerile recurentului Guvernul României în sensul că sentința a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, invocat de ambii recurenți, este nefondat.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurenților privind soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt neîntemeiate.

Obiectul cererii reclamantei este reprezentat de obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ refuzat de pârât a fi emis, și mai exact a hotărârii de guvern de aprobare a Normelor metodologice indicate de reclamantă.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce "în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii (…)", iar potrivit alin. (5) al art. 11 "termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție (…)".

Prin urmare, în materia contenciosului administrativ termenul de prescripție pentru cererea prin care se solicită atât recunoașterea dreptului pretins, cât și repararea pagubei cauzate, este de 6 luni și se calculează în raport cu una dintre datele reglementate la art. 11 alin. (1) lit. (a) - (d) din lege, în funcție de ipoteza în care se regăsește partea reclamantă.

În speță, refuzul nejustificat este invocat de reclamantă în raport cu solicitarea acesteia din cadrul adresei nr. x/24.11.2023 și a răspunsului primit din partea pârâților în cadrul adreselor nr. x/05.12.2023 și nr. y/29.12.2023.

În condițiile în care intimata-reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată la data de 18.01.2024, invocând un refuz nejustificat al autorității pârâte prin raportare la răspunsul dat de pârâte la data de 05.12.2023 și la data de 29.12.2023, rezultă că cererea reclamantei este introdusă în termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de Legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, s-a constatat în mod legal că este neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, criticile recurenților sub acest aspect fiind nefondate.

Referitor la criticile legate de fondul cauzei, sub aspectul respectării/încălcării principiului neretroactivității legii civile, Înalta Curte apreciază că o lege este retroactivă când modifică situații definitive stabilite sau acte care și-au epuizat toate efectele în trecut.

În cauză, intimata-reclamantă solicită obligarea unei autorități publice să respecte acte normative cu forță juridică superioară și să adopte actul administrativ normativ în organizarea executării dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, O.G. nr. 14/2010, Deciziei C (2016) 8769 final din 03 ianuarie 2017 și Regulamentului nr. 1305/2013 al Parlamentului European.

În baza acestor acte normative interne și europene, recurentul-pârât Guvernul României are obligația adoptării normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând c/valoarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada 2017 - 2020.

Prin H.G. nr. 447/2017 au fost emise normele metodologice pentru perioada 06 iulie 2017 - 31 decembrie 2020.

Intimata-reclamantă consideră că refuzul autorității publice intimate, de a emite norme metodologice și de a adopta o hotărâre de guvern în acest sens, pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, este nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Potrivit acestor prevederi legale, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea.

Art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, definește excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.

Intimata-reclamantă deține în proprietate suprafața de peste 1.000 ha de teren forestier în zone de protecție, astfel că are interdicția exploatării și utilizării resurselor naturale.

Din acest motiv, legislația europeană și cea națională au prevăzut dreptul proprietarilor de terenuri forestiere din zonele de protecție la plata unei compensații.

Potrivit art. 46 din Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 sprijinul se acordă anual pe hectar de suprafață apicolă sau de pădure.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017 s-a aprobat ajutorul de stat pentru perioada 2017-2020, compensație ce se plătește anual în limita unei anumite sume.

Prin legislația națională, Codul silvic și O.G. nr. 14/2010 s-a stabilit obligația Guvernului României de a emite normele metodologice de aplicare și procedura acordării compensațiilor.

Compensația se acordă anual, prin urmare normele metodologice trebuie să prevadă cuantumul compensației pentru întregul an 2017, și nu doar pentru 6 luni.

În consecință, refuzul recurentului de a adopta hotărârea de guvern pentru acordarea compensației în perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 este nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Înalta Curte remarcă, de altfel, o jurisprudență constantă a acestei instanțe, prin care recurentul-pârât a fost obligat la adoptarea hotărârii de guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor în cauză, pentru perioada 2010-2013, jurisprudență exemplificată prin Deciziile nr. 4596/2020, 3701/2021 și nr. 2510/2024.

În situația dată, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aprobarea normelor metodologice reprezintă o obligație a executivului, în virtutea prevederilor art. 97-99 din Legea organică nr. 46/2008 - Codul Silvic, precum și din Ordonanța de Guvern nr. 14/2010.

Față de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 și ale art. 99 din aceeași lege, coroborat cu art. 5 și 6 din O.G. nr. 14/2010, (izvoare de drept naționale ce au ca punct de plecare legislația comunitară, respectiv Regulamentul UE nr. 1305/2013, precum și Decizia C (2016) 8769 final din 03.01.2017), precum și față de Decizia nr. 36/2015 în dezlegarea unei chestiuni de drept a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptarea hotărârilor de guvern pentru punerea în executare a Legii nr. 46/2008 și a O.G. nr. 14/2010 trebuie să respecte cu strictețe actele normative cu forță juridică superioară naționale, precum și actele legislative comunitare cu efect direct, inclusiv în ceea ce privește condițiile de acordare a compensațiilor: condiții, durată, cuantum etc.

Pe cale de consecință, instanța de fond a reținut în mod just că pârâții nu au justificat rezonabil pasivitatea de reglementare a perioadei 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017; în acest sens, marja de apreciere a executivului în adoptarea actului nu poate să prevaleze și să conducă la nerespectarea principiului proporționalității, care presupune un just echilibru între interesul public și drepturile legitime ale titularilor, întrucât, în caz contrar, prevederile art. 97 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 46/2008 și cele ale O.G. nr. 14/2010 ar deveni lipsite de eficacitate, iar speranța legitimă a titularilor dreptului ar fi lipsită de conținut.

Înalta Curte nu poate ignora nici cele statuate în considerentele Hotărârii din 23 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Asociațiile de Coproprietate Forestieră Porceni Pleșa și B. (C. și B.) împotriva României (Cererile nr. 46201/16 și 47379/16).

Astfel, în cauza amintită, instanța europeană a reținut că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

"71. În speță, nu există nicio îndoială cu privire la existența unei legături de cauzalitate între întârzierea legiferării imputabile statului și lipsa despăgubirilor acordate reclamantelor pentru imposibilitatea exploatării pădurilor lor clasificate drept zone protejate Natura 2000."

"73. În speță, neadoptarea și nepublicarea de către Guvern a normelor metodologice necesare pentru acordarea despăgubirilor la care au dreptul reclamantele, despăgubiri recunoscute de Guvern (supra, pct. 66), poate fi considerată un obstacol în calea exercitării efective a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 sau o neaplicare a acestui drept."

"75. După cum rezultă din observațiile Guvernului (supra, pct. 65) și din Decizia Comisiei Europene C(2012) 5166 final/19.07.2012 (supra, pct. 27), un proiect de hotărâre de Guvern de stabilire a normelor metodologice pentru acordarea de ajutoare de stat pentru compensarea contravalorii lemnului nerecoltat de către proprietari ca urmare a cerințelor de protecție a reglementărilor administrative forestiere și a costului gestionării durabile a pădurilor a fost prezentat Comisiei Europene și validat de către aceasta. Potrivit termenilor acestui proiect, ajutoarele în cauză trebuiau să fie cuprinse între 40 EUR și 200 EUR (EUR) pe hectar și trebuiau să fie plătite anual. În pofida validării sale de către Comisia Europeană, proiectul de hotărâre nu a fost publicat în Monitorul Oficial, potrivit Curții de Apel Brașov, din cauza retragerii sale de la publicare (supra, pct. 17).

"77. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că inacțiunea prelungită a statului în ceea ce privește adoptarea și publicarea normelor metodologice de acordare a ajutoarelor de stat în vederea compensării costului gestionării durabile a terenurilor forestiere aparținând reclamantelor și a contravalorii lemnului necolectat pe acestea de către părțile interesate ca urmare a cerințelor de protecție prevăzute de normele administrative forestiere a împiedicat punerea în aplicare a O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare referitoare la ajutoarele de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, și a art. 99 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic (a se compara cu Volokitin și alții împotriva Rusiei, nr. 74087/10 și alte 13 cereri, pct. 24-27, 3 iulie 2018). Prin urmare, concluzionează că principiul legalității nu a fost respectat. În plus, Guvernul nu a susținut că omisiunea de a publica normele metodologice și neplata despăgubirilor rezultate ar fi urmărit un scop legitim, iar Curtea nu vede care ar fi putut fi un astfel de scop."

Ultima critică a recurentului Guvernul României privește faptul că obligația instituită în sarcina sa privind plata unei penalități de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea cuprinzând motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul a solicitat să se constate că instanța de fond s-a substituit unei instanțe de executare, astfel că a solicitat respingerea capătului de cerere, raportat la inadmisibilitatea acestuia în faza pendinte a litigiului, fiind solicitări specifice exclusiv incidente în cazul unei eventuale faze de executare silită, astfel cum reiese în mod expres chiar din textul de lege invocat de partea reclamantă ca temei al acțiunii. A mai arătat că din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 554/2004 reiese fără echivoc faptul că astfel de solicitări devin incidente exclusiv în ipoteza admiterii acțiunii și dispunerii de către instanță a unor obligații specifice în sarcina autorității publice și exclusiv în ipoteza neexecutării benevole a respectivei hotărâri judecătorești.

În legătură cu criticile aferente motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, Înalta Curte apreciază că au fost încadrate greșit, în realitate susținându-se doar încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Și din această perspectivă, instanța de control judiciar apreciază că susținerile recurentului Guvernul României sunt nefondate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (...)

(5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

(6) În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)."

Astfel, prin alin. (5) și alin. (6) din cadrul art. 18 se reglementează, cât se poate de clar, că soluțiile pe care le pronunță instanța de contencios asupra cererilor la care se referă art. 8 alin. (1), "pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere", dar și că "în toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)".

Având în vedere că în speță este vorba despre o acțiune întemeiată inclusiv pe prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, fiind pus în discuție un eventual refuz nejustificat al pârâtului în adoptarea unui act administrativ, Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile alin. (5) și alin. (6) ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă poate solicita inclusiv stabilirea unui termen de executare a hotărârii, sub sancțiunea aplicării pentru pârât atât a unei penalități pe zi de întârziere, cât și a unei amenzi în cuantum procentual de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentului în sensul inadmisibilității acestui capăt de cerere în acest stadiu al litigiului, din perspectiva faptului că ar fi solicitări exclusiv incidente în cazul unei eventuale faze de executare silită.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond nici din această ultimă perspectivă reliefată, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile exercitate în cauză, cu consecința menținerii sentinței de fond sub aspectele criticate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge Respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței nr. 234 din 8 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței nr. 234 din 8 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.