ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3434/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.01.2015, sub nr. x/2015, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat anularea parțială a încheierii nr. 45/18.12.2014 și a Deciziei nr. XII/13/27.10.2014/D1, anume a constatărilor înscrise la pct. 5 și 6 și a măsurilor corespondente de la pct. I.4 și II.7 din dispozitiv și suspendarea executării măsurilor pct. I.4 și II.7 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României, până la soluționarea definitivă a cauzei, conform art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 318 din 29 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015 s-a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României; s-au anulat constatările de la pct. 5 și 6, respectiv măsurile aferente de la pct. I.4 și II.7 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul XII, și încheierea nr. 45/18.12.2014, în ceea ce privește respingerea contestației formulate împotriva acestora.

3.1. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României

Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii pronunțate și în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Prin sentința civilă recurată, instanța de fond a reținut că măsura dispusă la pct. I.4 din decizie este nelegală dat fiind faptul că s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, nelegalitatea dispozițiilor pct. 27 si 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât încalcă prevederile art. 296 indice 18 alin. (5) și (5) indice 1 din Titlul IX 2 (Contribuții sociale obligatorii) al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora contribuțiile sociale datorate potrivit legii se calculează și se rețin la data efectuării plății, în conformitate cu dispozițiile legale in vigoare la data plății, iar nu prin defalcarea sumelor pe luni și cu aplicarea cotelor de contribuții în vigoare pentru perioada pentru care s-au acordat drepturile.

Pârâta a considerat că soluția pronunțată de prima instanță este nelegală. Faptul că, ulterior auditului efectuat de Curtea de Conturi, dispozițiile de la pct. 27 privind art. 296 indice 18 alin. (5) Codul fiscal și pct. 28 privind art. 296 indice 18 alin. (5) indice 1 Codul fiscal din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, au fost anulate de către instanța de judecată, nu afectează legalitatea actului de control întocmit de Curtea de Conturi. La momentul întocmirii raportului de audit, respectiv pe toată perioada de soluționare a plângerii prealabile formulată de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei, actul normativ care a stat la baza constatării era în vigoare și a produs efecte.

La acel moment nu era înregistrat pe rolul instanței de judecată vreo cerere având ca obiect anularea pct. 27 și 28 din H.G. nr. 44/2007. Or, Curtea de Conturi nu se poate pronunța cu privire la legalitatea sau nu a unei dispoziții legale, atribuțiile sale fiind de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Din perspectiva Legii nr. 554/2004, singura competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea unor dispoziții legale cuprinse într-o hotărâre de Guvern este instanța de judecată.

Or, potrivit pct. 230 din RODAS, auditori publici externi din cadrul structurilor de specialitate ale Curții de Conturi care au participat la acțiunea de control, procedează la verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie. Astfel, cu ocazia verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie- auditorii publici externi au posibilitatea să constate faptul că dispozițiile pct,27 și pct. 28 din H.G. nr. 44/2004 au fost anulate de către instanță, iar în raport de această situație vor verifica modul în care entitatea respectivă a înțeles să ducă la îndeplinire măsura.

Mai mult decât atât, în raport de situație de fapt mai sus descrisă, instanța, în mod nelegal, nu a dat eficiență dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare potrivit cărora "Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

Or, în cauza de față, misiunea de audit s-a desfășurat înainte ca instanța de judecată să dispună anularea pct. 27 și 28 din H.G. nr. 44/2004 sens în care, la momentul efectuării auditului dispozițiile legale avute în vedere erau în vigoare și își produceau efectele. In situația dată, întrucât actul administrativ cu caracter normativ, al cărui scop este acela de a asigura executarea legii în aplicarea căreia este emis, destinatarul legii avea obligația de a respecta în mod prioritar actul normativ. Faptul că ulterior acțiunii de audit dispozițiile legale au fost anulate de către instanța de judecată nu justifică, nu constituie un motiv de nelegalitate a măsurii dispuse, cu atât mai mult cu cât această măsură a fost suspendată până la soluționarea pe fond a cauzei.

Referitor la constatarea de la pct. 6 și măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1, s-a arătat că echipa de audit a constatat că, urmare anulării Hotărârilor Plenului CSM, prin care au fost înființate posturile de consilier pe lângă cabinetele membrilor CSM, la nivelul entității au fost luate măsuri în sensul modificării în mod corespunzător a Regulamentului de organizare și funcționare, însă nu au fost dispuse măsuri în vederea recuperării sumelor, reprezentând drepturi de personal plătite fără bază legală.

Astfel, în cazul personalului angajat cu contract individual de muncă au fost acordate drepturi de personal în sumă de 40.262 Iei. Astfel, în cazul celor trei persoane angajate cu contract individual de muncă, pe posturile vacante și transformate în posturi de consilier al președintelui CSM conform hotărârilor Plenului CSM, nu au fost respectate prevederile Legii nr. 53/2003 - Codului Muncii privind angajarea, respectiv: inexistența unor proceduri din care să transpară criteriile de selecție, inclusiv competențele și calificările profesionale; inexistența fișa postului, document în care sunt precizate atribuțiile postului respectiv și care este obligatoriu.

În același sens s-a reținut că nici una dintre persoanele angajate în funcția de consilieri ai Președintelui, nu avea studii superioare juridice, sens în care au fost încălcate și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 284/2010.

Prin hotărârea recurată, instanța de fond a respins apărările reclamantului, reținând că, personalul contractual angajat nu avea studii superioare juridice, aspect confirmat atât în contestația formulată de conducerea CSM, cât și în cererea de chemare în judecată.

Deși legea prevede în mod expres posibilitatea încheierii de contracte individuale de muncă pentru angajarea unor persoane în calitate de consilieri ai Președintelui CSM, este esențial ca persoanele angajate în funcția de consilier să aibă studii superioare juridice, și nu în domeniul comunicării și relațiilor publice.

Deși pe fondul cauzei, instanța de judecată a reținut că abaterea constatată de Curtea de Conturi este legală și temeinică, a dispus anularea măsurii pe considerentul că extinderea perioadei supuse verificării și a obiectivelor controlului nu a respectat prevederile referitoare la solicitarea notei de relații de la ordonatorul de credite din anul 2011, lipsa de claritate a măsurii conjugată cu existența unei dispoziții legale de exonerare de la obligația de recuperare a prejudiciului.

Din perspectiva acestor considerente, soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică având în vedere mai multe considerente.

Referitor la extinderea perioadei supuse verificării, instanța de fond în mod nelegal a apreciat că deși perioada supusa verificării nu a fost extinsă în mod efectiv, prin emiterea unui act cu un conținut clar și previzibil, în fapt, prin constatarea de la punctul 6 s-a reținut efectuarea unor cheltuieli de personal în cursul anilor 2011-2012, cheltuieli apreciate ca fiind efectuate fără bază legală și cu privire la care s-a dispus recuperarea, potrivit măsurii de la punctul II.7 din decizie. Or, aspectele referitoare la extinderea perioadei de control se regăsesc în delegațiile auditorilor publici externi, de la filele x voi. 1 care cuprind mențiunea posibilității extinderii perioadei.

Mai mult decât atât, potrivit pct. 109 din RODAS, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, în scopul remedierii deficiențelor care pot avea caracter de continuitate, fără a mai fi necesară obținerea avizului șefului departamentului coordonator al acțiunii, dacă pe parcursul acțiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă sau care se referă la: a) nestabilirea, neevidențierea și neîncasarea la termen a drepturilor de creanță cuvenite entității și bugetelor publice (clienți, dividende, impozite, taxe, contribuții etc); b) încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.

Referitor la lipsa de claritate a măsurii, instanța de fond a reținut că constatarea menționată la punctul 6 din decizie s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legale privind solicitarea notelor de relații de la persoana care asigura conducerea entității în perioada verificată, fiind totodată încălcat dreptul la apărare al acestei persoane situație ce este, în mod evident, de natură să o prejudicieze, în condițiile în care aceasta ar putea fi ținută răspunzătoare pentru prejudiciul constatat.

Un astfel de argument nu este suficient să conducă la anularea măsurii cu atât mai mult cu cât acesta nu vizează un interes imediat, direct și personal al reclamantului și cu atât mai mult să afecteze legalitatea actului administrativ. Or, măsura dispusă la pct. II.7 din decizie este clară, raționamentul în baza căruia echipa de audit a reținut în conținutul măsurii principiul dreptului muncii este acela că persoana care a prestat munca are dreptul la remunerarea acesteia, însă această situație care a generat un prejudiciul în bugetul entității nu poate rămâne fără consecințe, în condițiile în care angajarea personalului contractual angajat în perioada 2011-2012 la Cabinetul Președintelui CSM, s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor legale.

Pe de altă parte, instanța de fond în mod nelegal a anulat măsura dispusă la pct. II.7 din decizie, apreciind că măsura este nelegală și prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014.

Or, chiar în considerentele acestei soluții, instanța a reținut că cheltuielile de personal efectuate reprezintă consecința aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanță; pe cale de consecință, dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014, nu sunt aplicabile. Legea face vorbire strict la personalul ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, și nicidecum prin acte administrative, întrucât cheltuielile de personal efectuate fără bază legală reprezintă consecința aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanță.

Personalul contractual a fost plătit pentru munca depusă în baza unor ordine de încadrare, emise conform hotărârilor Plenului CSM. Mai mult, inițiatorii propunerii legislative, în baza căreia a fost adoptată Legea nr. 124/2014, au motivat în expunerea de motive schimbările legislative intervenite în ultimii ani în domeniul salarizării bugetarilor, aplicarea neunitară a acestora, legislația ambiguă în ceea ce privește plățile compensatorii, precum și condițiile de muncă ale salariaților, situații diferite de cele în cauză.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii

Reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident împotriva sentinței, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește considerentele referitoare la încălcarea de către reclamant a prevederilor art. 14 din Legea nr. 284/2010.

În motivarea cererii de recurs incident, s-au arătat următoarele:

Contrar celor reținute de instanța de fond, angajarea consilierilor de la cabinetul președintelui - personal contractual, pentru perioada în care aceștia au desfășurat activități specifice funcției deținute, a fost făcută în strictă concordanță cu prevederile legale incidente, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea nr. 284/2010.

Prin urmare, legea prevede în mod expres posibilitatea încheierii de contracte individuale de muncă pentru angajarea unor persoane în calitate de consilieri ai președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, ca funcție specifică.

Pe cale de consecință, art. 14 din Legea nr. 284/2010 poate fi aplicat în coroborare cu dispozițiile referitoare la funcția de consilier din cuprinsul actelor normative care reglementează organizarea și funcționarea înaltei Curți de Casație și Justiție, a Direcției Naționale Anticorupție, a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau a Ministerului Justiției. Un exemplu în acest sens este art. 13 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a înaltei Curți de Casație și Justiție, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1076 din dala de 30/11/2005, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia "La cabinetul președintelui funcționează un director de cabinet, cu rangul de magistrat-asistent șef, ale cărui atribuții sunt stabilite prin fișa postului de către președinte", precum și art. 70 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conform căruia "în activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este ajutat de 3 consilieri."

Recurenta a apreciat că este total eronată susținerea în sensul că prin salarizarea celor trei persoane angajate cu contract individual de muncă în funcția de consilier al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, s-ar fi creat un prejudiciu material cert pentru bugetul de stat.

Dimpotrivă, se susține lipsa oricărui prejudiciu adus bugetului de stat în condițiile în care cele trei persoane, deși angajate în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 284/2010, în fapt au fost salarizate potrivit Anexei nr. 1, Capitolul II, lit. B) pct. 1 la Legea nr. 284/2010, cu referire la prevederile pct. IA, pct. II din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 42/2011 și ministrului finanțelor publice nr. 77/2011, în mod similar personalului contractual din aparatul tehnic al Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum rezultă de altfel din analiza comparativă a deciziilor de încadrare atașate la dosar (a se vedea în acest sens, spre ex. decizia nr. 123/2011 sau decizia nr. 138/2011 privind alte două persoane angajate pe posturi de personal contractual, al căror salariu de încadrare este de 2769 RON, identic cu cel stabilit pentru cei trei consilieri ai președintelui Consiliului Superior al Magistraturii).

În conformitate cu prevederile art. 58 din Legea nr. 317/2004 (în forma în vigoare la data angajării celor trei persoane) "Consiliul Superior al Magistraturii dispune de un aparat tehnic administrativ propriu". De asemenea, art. 62 alin. (2) din același act normativ prevede că "structura organizatorică a aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii se stabilește prin hotărâre a plenului, în limitele bugetului", iar potrivit art. 65 (în forma de la momentul în discuție) "numărul de posturi necesar funcționării aparatului Consiliului Superior al Magistraturii se stabilește prin hotărâre a plenului, în limitele bugetului".

Potrivit art. 63 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 (în forma în vigoare la data angajării celor trei persoane) "statele de funcții și de personal se aprobă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în limitele bugetului".

In acest context, încadrarea celor trei consilieri ai președintelui Consiliului Superior al Magistraturii pe posturi de personal contractual s-a realizat cu respectarea numărului maxim de posturi al Consiliului Superior al Magistraturii, precum și cu structura organizatorică a aparatului propriu, așa cum acestea au fost aprobate prin hotărâri ale plenului, potrivit prevederilor legale menționate anterior.

Astfel, cele trei persoane au fost încadrate pe trei posturi de personal contractual vacante și finanțate ce făceau parte din structura organizatorică a aparatului propriu, statele de funcții și de personal ale Consiliului Superior al Magistraturii fiind modificate în acest sens prin Hotărârea CSM nr. 50/21.01.2010, respectiv Hotărârea CSM nr. 508/21.07.2011, hotărâri adoptate de Plen în exercitarea atribuțiilor legale prevăzute de art. 63 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, citate mai sus.

Prin urmare, nu prezintă relevanță împrejurarea că prin sentința civilă nr. 2525/6.04.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal au fost anulate Hotărârea CSM nr. 399/2007 șî Hotărârea CSM nr. 570/2011, deoarece, în concret, cei trei au fost angajați ca personal contractual în aparatul tehnic al Consiliului (și doar repartizați în interiorul aparatului, potrivit nevoilor specifice) fiind de altfel salarizați similar tuturor persoanelor care ocupă astfel de posturi, iar nu potrivit art. 14 din Legea nr. 284/2010 (cu indemnizație de încadrare la nivelul funcției de președinte de curte de apel).

Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007 prin care a fost completat și modificat Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului nr. 326/2005 are caracterul unui act administrativ normativ, prin acesta aducându-se modificări și respectiv completări la nivelul legislației secundare.

În considerarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, sus evocat, anularea acestei hotărâri printr-o hotărâre judecătorească definitivă șî irevocabilă, produce efecte numai pentru viitor, fără a fi afectată în vreun fel situația existentă până la momentul în care s-a dispus irevocabil anularea actului.

În ceea ce privește Hotărârea Plenului nr. 570/29.08.2011, prin care a fost aprobată constituirea cabinetului președintelui, vicepreședintelui și membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, precum și propunerile privind modalitatea de ocupare a posturilor din cabinetele membrilor aleși ai Consiliului care au statutul de demnitari, această hotărâre are caracterul unui act subsecvent în raport de Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007, fiind emisă în baza acestei din urmă hotărâri.

Prin urmare, anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007 a atras și anularea Hotărârii Plenului nr. 570 din 29 august 2011, ca act subsecvent, efectele primei hotărâri, care se produc, după cum am expus mai sus, numai pentru viitor, extinzându-se și cu privire la actul subsecvent.

Față de argumentele prezentate, se apreciază că nu trebuie luate măsuri în vederea recuperării și virării la bugetul de stat a cheltuielilor de personal determinate de finanțarea posturilor din cabinetele membrilor aleși ai Consiliului care au statutul de demnitari și cu atât mai puțin pentru cele trei persoane angajate cu contract individual de muncă pe funcția de consilier al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii (pentru care există dispoziție legală expresă privind angajarea și salarizarea lor).

Pe de altă parte, ulterior pronunțării hotărârilor judecătorești în discuție, Consiliul Superior al Magistraturii a întreprins toate măsurile necesare pentru respectarea acestora, sens în care s-a dispus încetarea numirii în funcția de consilier la cabinetele membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

In ceea ce privește procedura de selecție pentru cele trei persoane numite în funcția de consilier al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, angajarea lor s-a realizat în considerarea specializării lor, raportat la nevoile cabinetului președintelui Consiliului Superior al Magistraturii la acea dată, nefiind prevăzută o procedură de selecție în acest sens.

Prin urmare, pentru numirea sau eliberarea din funcție a acestor persoane, este suficientă propunerea în acest sens a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. In acest sens, cele trei persoane au fost angajate pe posturi de personal contractual dată fiind specializarea lor în domeniul comunicării și al relațiilor publice, o asemenea expertiză fiind mai mult decât utilă președintelui Consiliului Superior al Magistraturii în realizarea atribuțiilor sale de reprezentare a Consiliului Superior al Magistraturii în relațiile interne și internaționale.

In ce privește susținerea în sensul că cele trei persoane nu puteau fi angajate dată fiind lipsa studiilor lor juridice de specialitate, se arată că, tocmai urmare a acestei situații, persoanele în cauză nu au fost salarizate potrivit prevederilor art. 14din Legea nr. 284/2010, ci în mod similar întregului personal contractual din aparatul tehnic al Consiliului Superior al Magistraturii, și anume potrivit Anexei nr. 1, Capitolul 11, lit. B) pct. 1 la Legea nr. 284/2010, cu referire Ia prevederile pct. IA, pct. II din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 42/2011 și ministrului finanțelor publice nr. 77/2011, în aceste condiții, așa cum am arătat, neputându-se reține existența unui prejudiciu.

Recurenta a arătat că, în considerarea acestor dispoziții legale, nu poate fi pretinsă restituirea sumelor de bani plătite cu titlu de remunerație persoanelor numite în funcția de consilier la cabinetele membrilor Consiliului Superior al Magistraturii (și cu atât mai puțin pentru consilierii președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, în privința cărora art. 14 din Legea nr. 284/2010 prevede expres salarizarea lor), pentru perioada în care acestea au desfășurat activități specifice acestei funcții.

De asemenea, se poate observa din cuprinsul acestui articol faptul că, deși legea permite angajarea unor consilieri la cabinetul președintelui, în calitate de personal contractual cu studii superioare juridice, această normă nu interzice/exclude angajarea unor consilieri de altă formație, în funcție de nevoile cabinetului, în limita organigramei și a bugetului alocat.

In sprijinul acestei argumentații aduce recurenta și prevederile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, în prezent conform O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4.1. Întâmpinarea depusă de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii

Reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la recursul depus de pârâta Curtea de Conturi, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a soluției instanței de fond cu privire la analiza măsurii dispuse de recurentă la pct. I.4, s-a arătat că argumentele recurentei nu pot fi reținute, întrucât orice autoritate publică are competența să interpreteze și să aplice legea, în raport de prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, atunci în vigoare, care prevedeau că "(3) In materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codul fiscal."

Având în vedere că modul de interpretare cu privire la aplicarea pct. 27 și 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 a fost confirmat și de către instanța judecătorească, este evident că măsura dispusă de către Curtea de Conturi la pct. 1.4 din Decizia nr. XII/2014, apare ca nelegală, instituția de control având aceeași obligație, de a interpreta și aplica corect Codul fiscal, în raport de prevederile art. 1 alin. (3), sus-menționate.

În ceea ce privește criticile recurentei privind soluția instanței de fond care a reținut nelegalitatea măsurii dispuse de Curtea de Conturi la pct. II.7 din aceeași decizie, nici acestea nu pot fi reținute, raportat la nerespectarea de către auditorii Curții a dispozițiilor pct. 50 alin. (3), pct. 58, pct. 59 și pct. 62 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010.

Se observă că echipa de control a extins perioada supusă verificării și obiectivelor controlului, fără a dispune de o delegație în acest sens, avizată și aprobată de conducerea structurii de specialitate și fără a modifica în mod corespunzător planul de control, astfel încât să rezulte în mod concret care este situația vizată prin extinderea verificărilor. De asemenea, prevederile art. 101-105 din regulamentul sus-menționat au fost încălcate prin faptul că ordonatorului de credite din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii din anul 2011 nu i s-a respectat dreptul de a oferi informații pentru a clarifica împrejurările și cauzele care au condus la apariția "deficiențelor", nefiind solicitată vreo notă de relații.

Or, art. 35 alin. (2) lit. g) pct. iv) din regulament prevede un principiu fundamental al activității de control, potrivit căruia auditorii publici externi sunt obligați să manifeste rigurozitate și perseverență în examinarea aspectelor controlate/auditate și în obținerea informațiilor.

De asemenea, în mod corect instanța de fond a reținut că măsurile dispuse de către Curtea de Conturi trebuie să fie clare și precise, astfel să fie înlăturat riscul oricărui dubiu rezonabil de interpretare în ceea ce privește modalitatea concretă de aducere la îndeplinire, mai ales că nerecuperarea prejudiciilor constituie infracțiune, potrivit legii.

In concret, recurenta a impus recuperarea și virarea la bugetul de stat a cheltuielilor de personal efectuate fără bază legală, respectiv în cazul personalului contractual angajat în perioada 2011-2012 la cabinetul președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, precum și regularizarea contribuțiilor sociale, având în vedere pe de o parte principiul dreptului muncii conform căruia persoana care a prestat munca are dreptul la remunerarea acesteia, iar pe de altă parte, consecința aplicării hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii anulate de instanță.

Or, măsura dispusă la pct. II.7 din decizia contestată nu respectă cerința de claritate, atunci când entitatea auditată nu poate aduce la îndeplinire obligația de a respecta decizia Curții de Conturi. Astfel, în cazul pendinte se pune problema regularizării de către unitatea auditată a contribuțiilor sociale, care impune o reevaluare a remunerației persoanelor angajate la cabinetul președintelui Consiliului Superior al Magistraturii în anul 2011. Văzând și principiul din dreptul muncii potrivit căruia prejudiciul nu poate fi recuperat de la personalul care a prestat munca, este evident că măsura contestată nu era clară, nefiind precizată persoana căreia îi poate fi imputat prejudiciul ce trebuia recuperat.

De asemenea, nu pot fi reținute nici criticile recurentei referitoare la faptul că Legea nr. 124/2014 nu ar fi fost incidență în cauză. Astfel, la data emiterii deciziei contestate era în vigoare Legea nr. 124/2014 care exonera de la plată pentru sumele reprezentând drepturi de natură salarială, pe care personalul contractual ar fi trebuit să le returneze drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii. Or, cheltuielile de personal efectuate cu personalul angajat la cabinetul președintelui Consiliului Superior al Magistraturii au fost declarate de către Curtea de Conturi ca fiind prejudicii, astfel că trebuiau recuperate de Ia angajați și virate la buget. In acest caz, se poate observa că Legea nr. 124/2014 reprezenta o cauză obiectivă de încetare a obligației de recuperare a sumelor sus-menționate, astfel că și din această perspectivă măsura impusă de Curtea de Conturi a fost nelegală. Cu alte cuvinte, obligația impusă subscrisului de a lua măsurile necesare pentru recuperarea acestor sume, în condițiile în care persoanele de la care se poate solicita restituirea sunt exonerate de Ia plată, prin voința legiuitorului, apare ca lipsită de fundament juridic.

În drept, au fost invocate prevederile art. 490 din C. proc. civ.

4.2. Întâmpinarea depusă de pârâta Curtea de Conturi a României

Prin recursul incident, recurentul critică considerentele soluției instanței de fond prin prisma faptului că instanța de fond în mod eronat a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 14 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

In motivare, recurenta susține că prin salarizarea celor trei persoane angajate în calitate de consilieri ai președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nu s-ar fi creat un prejudiciu material cert pentru bugetul de stat deoarece, cele trei persoane deși angajate în temeiul art. 14 din Legea nr. 284/2010 au fost salarizate potrivit Anexei nr. 1 Cap. II, lit. B), pct. l din Legea nr. 284/2010 cu referire la pct. IA pct. II din Normele metodologice pentru alicarea prevederilor Legii nr. 285/2011.

Or, pe fondul cauzei, instanța de judecată a reținut ca abaterea constatată de Curtea de Conturi este legală și temeinică, doar că soluția de anulare a măsurii a fost dispusă pe considerentul că "extinderea perioadei supuse verificării și a obiectivelor controlului nu a respectat prevederile referitoare la solicitarea notei de relații de la ordonatorul de credite din anul 2011, lipsa de claritate a măsurii conjugată cu existența unei dispoziții legale de exonerare de la obligația de recuperare a prejudiciului."

Din perspectiva acestor considerente, soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică având în vedere următoarele considererente:

Referitor la extinderea perioadei supuse verificării, instanța de fond în mod nelegal a apreciat că perioada supusă verificării nu a fost extinsă în mod efectiv, prin emiterea unui act cu un conținut clar și previzibil.

Or, aspectele referitoare la extinderea perioadei de control se regăsesc în delegațiile auditorilor publici externi, de la filele x voi. 1 care cuprind mențiunea posibilității extinderii perioadei.

Mai mult decât atât, potrivit pct. 109 din RODAS, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, în scopul remedierii deficiențelor care pot avea caracter de continuitate, fără a mai fi necesară obținerea avizului șefului departamentului coordonator al acțiunii, dacă pe parcursul acțiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă sau care se referă la: nestabilirea, neevidențierea și neîncasarea la termen a drepturilor de creanță cuvenite entității și bugetelor publice (clienți, dividende, impozite, taxe, contribuții etc); încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.

Referitor la lipsa de claritate a măsurii, un astfel de argument nu este suficient să conducă la anularea măsurii cu atât mai mult cu cât acesta nu vizează un interes imediat, direct și personal al reclamantului și cu atât mai mult să afecteze legalitatea actului administrativ. Or, măsura dispusă la pct. II.7 din decizie este clară.

Pe de altă parte, instanța de fond în mod nelegal a anulat măsura dispusă la pct. II.7 din decizie, apreciind că măsura este nelegală și prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014.

Or, chiar în considerentele acestei soluții, instanța a reținut că, "cheltuielile de personal efectuate reprezintă consecința aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanță,", pe cale de consecință, dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014 nu sunt aplicabile.

Potrivit acestui text de lege," (1) Se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii."

Așadar, legea face vorbire strict la personalul ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, și nicidecum prin acte administrative, întrucât cheltuielile de personal efectuate fără bază legală reprezintă consecința aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanță. Personalul contractual a fost plătit pentru munca depusă în baza unor ordine de încadrare, emise conform hotărârilor Plenului CSM.

Mai mult, inițiatorii propunerii legislative, în baza căreia a fost adoptată Legea nr. 124/2014, au motivat în expunerea de motive schimbările legislative intervenite în ultimii ani în domeniul salarizării bugetarilor, aplicarea neunitară a acestora, legislația ambiguă în ceea ce privește plățile compensatorii, precum și condițiile de muncă ale salariaților, situații diferite de cele în cauză.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., pct. 227, pct. 352 pct. 51 și pct. 109 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/29.05.2014 a Plenului Curții de Conturi a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 547/2014.

Pârâta Curtea de Conturi a României a depus răspuns la întâmpinare și întâmpinare la recursul incident formulat de Consiliul Superior al Magistraturii prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate împotriva recursului declarat de Curtea de Conturi și respingerea recursului incident.

Reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Curtea de Conturi împotriva recursului incident, apreciind că nu pot fi reținute apărările recurentei intimate Curtea de Conturi.

În ambele acte procesuale, au fost reluate, în esență, susținerile din cererile de recurs.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

6.1. Cu privire la tardivitatea motivelor noi de recurs formulate de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi prin răspunsul la întâmpinare

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a invocat prevederile noului Regulament de organizare și funcționare al Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 155/2014, referitor la justificarea extinderii controlului și a obiectivelor.

Or, față de prevederile art. 478 raportat la art. 494 din C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu se vor putea folosi în fața instanței învestite cu soluționarea căii de atac de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanță, schimbarea temeiului juridic al apărărilor prin invocarea unui nou act normativ survenit ulterior declanșării litigiului, nu poate fi avută în vedere în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ având ca obiect verificarea legalității emiterii unui act administrativ.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca tardive motivele noi de recurs formulate de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi prin răspunsul la întâmpinare.

6.2. Analiza motivelor din recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României și a apărărilor intimatului-reclamant CSM

6.2.1. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a legii privind constatarea de la punctul 5 și măsura dispusă la punctul 1.4 din decizia nr. XII/13/27.10.2014

6.2.1.1. Situația de fapt reținută de prima instanță

In fapt, în urma efectuării misiunii de Audit financiar asupra situațiilor financiare încheiate la 31.12.2013 și a verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 11/17.10.2013 la Consiliul Superior al Magistraturii, echipa de audit din cadrul Departamentului XII al Curții de Conturi a României a emis, în baza procesului-verbal de constatare - anexă la raportul de audit financiar din data de 30.09.2014, Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1.

Ca urmare a deficiențelor constatate, prin decizia sus-menționată, au fost dispuse o serie de măsuri, printre care cea prevăzută la pct. I.4, II.6 și II.7, ce au fost contestate în fața Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, care a dispus admiterea parțială a contestației, numai cu privire la constatarea înscrisă la punctul 4 și măsura aferentă.

Constatarea de la punctul 5 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1, pentru care s-a dispus măsura de la punctul I.4 din decizie, vizează calculul contribuțiilor sociale datorate bugetului consolidat al statului, aferente drepturilor salariale acordate în baza sentințelor judecătorești, invocându-se, în esență, faptul că aceste contribuții nu au fost calculate, reținute și virate conform prevederilor H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal {art. 296 indice 18 alin. (5), pct. 27 și pct. 28) și ale H.G. nr. 1397/2010 privind modelul, conținutul, modalitatea de depunere și gestionare a "Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominala a persoanelor asigurate" (pct. 2.6, 2.7 și 2.8).

Ca urmare a acestei deficiențe s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 43 din Legea nr. 94/1992, republicată și pct. 174 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, luarea măsurilor necesare care să asigure aplicarea completă și corectă a prevederilor legale în vigoare în ceea ce privește calculul contribuțiilor de asigurări sociale în cazul drepturilor bănești plătite în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, prin defalcarea sumelor pe lunile la care se referă, utilizarea cotelor de contribuții de asigurări sociale în vigoare în acea perioadă, precum și depunerea declarațiilor rectificative, conform actelor normative în vigoare. Termenul de realizare a acestei măsuri a fost stabilit la data de 30.01.2015.

Astfel, în fapt, în anul 2013, în urma acțiunii de audit s-a constatat că din bugetul C.S.M. a fost achitată suma de 1.430.552 RON, în patru tranșe lunare, reprezentând diferențe de salarii, stabilite în baza unor hotărâri judecătorești, rămase definitive, actualizate cu indicele de inflație la data plății acestora, în conformitate cu O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, ca urmare a verificării legalității angajării, lichidării, ordonanțării și plății cheltuielilor salariale în bani și a contribuțiilor aferente acestora, s-a constatat că sumele respective, reprezentând diferențe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, au fost introduse în statul de plată al lunii în care au fost achitate, dar fără a fi defalcate pe lunile la care se referă și fără a utiliza cotele de contribuții sociale care erau în vigoare în acea perioadă, contrar prevederilor legale în vigoare» nefiind întocmit nici formularul "Declarație privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate".

Ulterior, la data de 11.02.2015, reclamantul C.S.M. a formulat acțiune în instanță având ca obiect anularea art. 296

indice 18 alin. (5), pct. 27 și pct. 28 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, formându-se dosarul nr. x/2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 2672/20.10.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia nr. 3792/16.07.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus anularea pct. 27 privind art. 296 indice 18 alin. (5) Codul fiscal si a pct. 28 privind art. 296 indice 18 alin. (5)

1

Codul fiscal din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că dispozițiile pct. 27 și pct. 28 din H.G. nr. 44/2004 contravin dispozițiilor art. 296

indice 18 alin. (5)

1

din Codul fiscal, conform cărora "contribuțiile sociale datorate potrivit legii se calculează și se rețin la data efectuării plății, iar nu prin defalcarea sumelor pe luni și cu aplicarea cotelor de contribuții in vigoare pentru perioada pentru care s-au acordat drepturile."

Prin decizia nr. 3792/16.07.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, potrivit dispozițiilor alin. (5) indice 1 din art. 296 indice 18 al Legii nr. 571/2003, calcularea și reținerea contribuțiilor sociale la data efectuării plății sumelor la care se referă acest text legal implică aplicarea dispozițiilor legale în vigoare la acea data, în lipsa unei stipulații contrare cuprinse în Legea nr. 571/2003 sau în alt act normativ cu putere de lege. Codul fiscal este actul prin care se stabilește cadrul legal inclusiv pentru contribuțiile sociale obligatorii, astfel că nu se poate reglementa prin norme metodologice care este legea aplicabilă rațione temporis modului de calcul al contribuțiilor sociale obligatorii.

Prin sentința civilă recurată, instanța de fond a reținut că măsura dispusă la pct. I.4 din decizie este nelegală, dat fiind faptul că, s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, nelegalitatea dispozițiilor pct. 27 si 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât încalcă prevederile art. 296 indice 18 alin. (5) și (5) indice 1 din Titlul IX 2 (Contribuții sociale obligatorii) al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora contribuțiile sociale datorate potrivit legii se calculează și se rețin la data efectuării plății, în conformitate cu dispozițiile legale in vigoare la data plății, iar nu prin defalcarea sumelor pe luni și cu aplicarea cotelor de contribuții în vigoare pentru perioada pentru care s-au acordat drepturile. Chiar dacă dispozițiile metodologice menționate nu fuseseră încă anulate sau suspendate la data emiterii deciziei contestate, instanța de fond a reținut că acestea nu puteau fi aplicate la momentul calculării contribuțiilor sociale, dat fiind faptul că acestea contravin actelor normative cu forță juridică superioară.

6.2.1.2. Analiza motivului de casare invocat

Recurenta-pârâtă a considerat că soluția pronunțată de prima instanță este nelegală. În esență, recurenta a invocat inaplicabilitatea în speță a efectelor hotărârii judecătorești de anulare a pct. 27 privind art. 296 indice 18 alin. (5) Codul fiscal și a pct. 28 privind art. 296 indice 18 alin. (5) indice 1 Codul fiscal din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, cât timp această anulare a intervenit ulterior controlului efectuat de către recurentă.

Se susține, astfel că, la momentul întocmirii raportului de audit, respectiv pe toată perioada de soluționare a plângerii prealabile formulată de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei, actul normativ care a stat la baza constatării era în vigoare și a produs efecte; la acel moment nu era înregistrat pe rolul instanței de judecată vreo cerere având ca obiect anularea pct. 27 și 28 din H.G. nr. 44/2007. Or, Curtea de Conturi nu se poate pronunța cu privire la legalitatea sau nu a unei dispoziții legale, ci doar instanța de judecată.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, reținând producerea efectelor juridice asupra cauzei de față a hotărârii judecătorești definitive de anulare a celor două dfispoziții din actul normativ.

Cât timp, cu autoritate de lucru judecat, s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 27 si 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, printr-o hotărâre judecătorească ce a rămas definitivă la 16.07.2019, aceasta intra sub imperiul de aplicare a prev. art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, conform dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare:

"Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

În speța dedusă judecății, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în interpretarea dată prin Decizia nr. 10/2015 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești.

Către această concluzie, conduce și raționamentul de aplicare a legii civile în timp; din punct de vedere al regulilor de aplicare a legii civile în timp, reglementarea de bază o constituie prevederile art. 6 din noul C. civ., potrivit cărora:

"Aplicarea în timp a legii civile

(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

(..)

(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi."

Ca urmare, se face distincția între trei categorii de situații juridice, raportat la data intrării în vigoare a legii noi (cu care se asimilează și situația anulării unei dispoziții cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ):

- facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele trecute sau viitoare produse de acea situație juridică;

- facta pendentia, adică situațiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi;

- facta futura, adică situațiile juridice care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi.

Cât timp actul administrativ supus judecății se afla în curs de judecată, nefiind pronunțată o decizie definitivă, situația reclamantei și calificarea juridică a existenței sau nu a unei abateri se încadrează în categoria de "facta pendentia" (situație juridică în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi), căreia i se aplică efectele juridice ale dispariției din fondul legislativ a normei juridice ce a condus la constatarea abaterii.

Cum în mod corect a statuat prima instanță, întrucât actul administrativ cu caracter normativ, al cărui scop este acela de a asigura executarea legii în aplicarea căreia este emis, stabilea dispoziții care contravin sau exced legislației primare, destinatarul legii avea obligația de a respecta în mod prioritar actul normati