ÎCCJ, Decizia nr. 73/2011

Asupra contestației la executare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 184 din 14 decembrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel

Craiova,

secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul M.I. Împotriva rezoluției nr. 679/P/2007

din 24 octombrie 2007 a

Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Craiova. A fost menținută rezoluția

atacată, iar petentul obligat la plata

cheltuielilor judiciare statului. S-a reținut, în

esență, că actele premergătoare efectuate au fost

complete și nu au atestat

comiterea, de către intimat a infracțiunii

reclamate, care nu există în

materialitatea

sa, rezoluția atacată cuprinzând o soluție legală și temeinică.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

petentul, care a fost respins prin decizia nr. 2863 din 18 septembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție,

secția penală.

Prin aceeași decizie, în baza dispozițiilor art. 29

din Legea nr. 47/1992,

republicată, alin.

(6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă cererea de sesizare a

Curții

Constituționale formulată de recurentul petent M.I., privind

excepțiile de neconstituționalitate a anexei C din

Legea nr. 304/2004 și a art. 209

C. pen.

Cererea de contestație în anulare formulată de

petent Împotriva acestei

decizii a

fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 3473 din 30 octombrie

2008

a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva acestei decizii contestatorul M.I. a

formulat recurs,

respins, ca

inadmisibil, prin decizia nr. 326 din 27 aprilie 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de

9 judecători.

Noul recurs declarat în cauză, de către petent, Împotriva

anterior

menționatei decizii a fost

respins ca inadmisibil prin decizia nr. 493 din 22 iunie

2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, completul de 9 judecători.

Împotriva acestei decizii, contestatorul M.I. a

formulat contestație în

anulare,

respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 776 din 19 octombrie 2009,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,

constatându-se neîndeplinirea cumulativă a

condițiilor prevăzute de art. 391

alin.

(2) C. proc. pen., pentru admisibilitatea cererii de contestație în

anulare.

Împotriva acestei decizii, contestatorul a

formulat recurs, care a fost

respins,

ca inadmisibil, prin decizia nr. 434 din 14 iunie 2010 pronunțată de Înalta

Curte

de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul

nr. 865/1/2010, cu motivarea că s-a declarat

recurs Împotriva unei decizii definitive pronunțată de completul de 9 judecători,

care nu este admisibil

potrivit

dreptului comun, reprezentat, în speță, de dispozițiile art. 385

1

și

art. 417

C. proc. pen.

Prin cererea introdusă la 21 februarie 2011,

contestatorul M.I. a

formulat

contestație la executare Împotriva deciziei nr. 434 din 14 iunie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de

9 judecători, solicitând „anularea cheltuielilor judiciare stabilite în mod

eronat” și invocând cazul de

contestație

la executare prevăzut de dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Analizând actele si lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că cererea de contestație la executare formulată de

contestatorul M.I. este inadmisibilă.

Contestația la executare este un mijloc

jurisdicțional prin intermediul

căruia

se soluționează anumite incidente ivite în cursul punerii în executare a

hotărârilor

penale definitive.

Analizându-se hotărârea contestată, prin prisma

motivelor invocate, Curtea constată că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc.

pen., „contestația

contra executării

hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

- când s-a pus în executare o hotărâre care nu era

definitivă;

- când executarea este îndreptată Împotriva altei

persoane decât cea

prevăzută în hotărârea de condamnare;

- când se ivește vreo nelămurire cu privire la

hotărârea care se execută

sau vreo împiedicare la executare;

- când se invocă amnistia, prescripția, grațierea

sau orice altă cauză de

stingere ori

de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul

executării”.

Se constată așadar că, în cauză, motivele invocate

de contestator nu se

regăsesc între cele expres și limitativ prevăzute

de dispozițiile art. 461 alin. (1) C. proc. pen.

, astfel că cererea formulată nu are legătură cu dispozițiile

legale privind lămurirea hotărârii, cazul

prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) din același

cod și invocat de

contestator în susținerea cererii.

Totodată, Codul

de procedură penală reglementează posibilitatea

contestației privitoare la dispozițiile civile ale hotărârii (în art. 463

C. proc. pen.

), respectiv,

contestația privitoare la amenzile judiciare (în art. 464 C. proc. pen.

).

Rezultă, așadar, că în ceea ce privește

cheltuielile judiciare, Codul de

procedură

penală nu cuprinde dispoziții referitoare la posibilitatea formulării unei

contestații la executare, neputându-se aplica

prin analogie dispozițiile art. 463

sau 464 C. proc. pen., menționate

anterior.

În consecință, contestația la executare formulată

de contestator este

inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

contestatorul va fi obligat

la plata sumei de 400 lei cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația la

executare formulată de contestatorul M.I. Împotriva deciziei nr. 434 din 14

iunie 2010,

pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători în

dosarul nr. 865/1/2010.

Obligă contestatorul la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie

2011.