ÎCCJ, Decizia nr. 83/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 83/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică de la 28 februarie 2011
Asupra recursului de față,
Din
actele dosarului constată următoarele:
Prin decizia
nr. 679 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul
declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 451 din 14 iunie 2010,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători.
S-a reținut, în
esență, că prin decizia nr. 451 din 14 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, a fost respins, ca inadmisibil,
recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 178 din 22 martie
2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9
judecători în dosarul nr. 9949/1/2009; a fost obligat recurentul petent la
plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin decizia nr.
178 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9
Judecători a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva
deciziei nr. 973 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 5623/1/2009. A fost obligat
recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare
către stat.
De asemenea, s-a
reținut că prin decizia nr. 973 din 7 decembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 5623/1/2009,
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, a respins ca
inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 455 din
22 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9
Judecători, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța a constatat că p
rin sentința nr. 123 din 18 septembrie 2008
pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, a fost respinsă ca nefondată
plângerea formulată de petentul R.V. A fost menținută rezoluția de neîncepere a
urmăririi penale din 5 iunie 2008 dispusă în dosarul nr. 576/P/2008 al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, iar petentul obligat la plata
cheltuielilor judiciare statului.
Împotriva acestei
sentințe, petentul a formulat recurs, respins, ca nefondat, prin decizia nr. 188
din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Noul recurs declarat
de petent împotriva anterior menționatei decizii a fost respins ca inadmisibil
prin decizia nr. 455 din 22 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Completul de 9 Judecători.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs petentul R.V., care a fost respins ca inadmisibil
prin decizia nr. 973 din 7 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători.
Cu privire la noul
recurs declarat împotriva deciziei nr. 973 din 7 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, instanța a reținut că este
inadmisibil.
S-a apreciat că în
conformitate cu dispozițiile art. 278
1
alin. (10) C. proc. pen. cu
referire la alin. (8) lit. a) și b) al aceluiași articol C. proc. pen., hotărârea
judecătorului pronunțată în soluționarea plângerii împotriva rezoluției de
netrimitere în judecată poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana
care a făcut plângerea, de persoana față de care s-a dispus neînceperea
urmăririi penale precum și de orice altă persoană ale cărei interese legitime
sunt vătămate, din examinarea textului legal invocat constatându-se că recursul
se poate declara numai împotriva hotărârii instanței de fond.
Totodată, având în
vedere dispozițiile art. 385
1
C. proc. pen., s-a constatat că sunt
susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești nedefinitive,
ori, în cauză, petentul a atacat cu recurs o decizie definitivă, nesupusă nici
unei alte căi ordinare de atac.
Cu privire la noul
recurs declarat de petent, cu soluționarea căreia a fost investită instanța,
s-a constatat că este inadmisibil având în vedere dispozițiile art. 385
1
C. proc. pen., precum și principiile legalității și unicității căii de atac a
recursului, dreptul de exercitare a acestei căi de atac stingându-se, în speță,
prin exercitare.
Referitor la noul
recurs declarat de către petent (ce a format obiectul dosarului nr.
5322/1/2010) instanța a concluzionat că este inadmisibil, având în vedere
dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituția României, coroborate cu art.
385
1
C. proc. pen., precum și principiul unicității căii de atac a
recursului, constatându-se că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat un nou recurs petentul.
Analizând recursul
prioritar și exclusiv prin prisma admisibilității sale se constată că este
inadmisibil și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Dând eficiență
principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,
privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum
și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea
fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea
procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru
persoane aflate în situații identice.
Revine așadar, părții
interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii
procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control
judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit
dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II
C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea
acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost
reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și
ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere
reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art.
385
1
C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea
recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de
lege.
Așadar, limitând
calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de
lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în
raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este
exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
În cauză, se constată
că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea
căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele
textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac
și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, cum
Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza
penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede
competenței atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit
legii speciale.
Or, recunoașterea
unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual
penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest
motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru
considerentele ce preced, se constată că excepția invocată este întemeiată,
astfel că potrivit dispozițiilor art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc.
pen. recursul declarat va fi respins ca inadmisibil.
Văzând și
dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 679 din
25 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
de 9 judecători, în dosarul nr. 5322/1/2010.
Obligă recurentul
petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.