ÎCCJ, Decizia nr. 83/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față, Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 679 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 451 din 14 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători. S-a reținut, în esență, că prin decizia nr. 451 din 14 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 178 din 22 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători în dosarul nr. 9949/1/2009; a fost obligat recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin decizia nr. 178 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 973 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. 5623/1/2009. A fost obligat recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. De asemenea, s-a reținut că prin decizia nr. 973 din 7 decembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 5623/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, a respins ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V.

împotriva deciziei nr. 455 din 22 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a constatat că p rin sentința nr. 123 din 18 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul R.V. A fost menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 5 iunie 2008 dispusă în dosarul nr. 576/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Împotriva acestei sentințe, petentul a formulat recurs, respins, ca nefondat, prin decizia nr. 188 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Noul recurs declarat de petent împotriva anterior menționatei decizii a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 455 din 22 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători. Împotriva acestei decizii a declarat recurs petentul R.V., care a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 973 din 7 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători. Cu privire la noul recurs declarat împotriva deciziei nr. 973 din 7 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, instanța a reținut că este inadmisibil. S-a apreciat că în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen. cu referire la alin. (8) lit. a) și b) al aceluiași articol C. proc.

pen., hotărârea judecătorului pronunțată în soluționarea plângerii împotriva rezoluției de netrimitere în judecată poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale precum și de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, din examinarea textului legal invocat constatându-se că recursul se poate declara numai împotriva hotărârii instanței de fond. Totodată, având în vedere dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., s-a constatat că sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești nedefinitive, ori, în cauză, petentul a atacat cu recurs o decizie definitivă, nesupusă nici unei alte căi ordinare de atac.

Cu privire la noul recurs declarat de petent, cu soluționarea căreia a fost investită instanța, s-a constatat că este inadmisibil având în vedere dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., precum și principiile legalității și unicității căii de atac a recursului, dreptul de exercitare a acestei căi de atac stingându-se, în speță, prin exercitare. Referitor la noul recurs declarat de către petent (ce a format obiectul dosarului nr. 5322/1/2010) instanța a concluzionat că este inadmisibil, având în vedere dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituția României, coroborate cu art. 385 1 C. proc. pen., precum și principiul unicității căii de atac a recursului, constatându-se că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs.

Împotriva acestei hotărâri a declarat un nou recurs petentul. Analizând recursul prioritar și exclusiv prin prisma admisibilității sale se constată că este inadmisibil și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare. În cauză, se constată că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun. Pe de altă parte, cum Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru considerentele ce preced, se constată că excepția invocată este întemeiată, astfel că potrivit dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins ca inadmisibil. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 679 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 5322/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.