ÎCCJ, Decizia nr. 113/2011

Asupra cererii de

contestație în anulare de față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 89 din 28 februarie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a

fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.I. împotriva

Deciziei nr. 698 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul de 9 judecători. A fost obligat recurentul la plata

cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a formula

această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 698

din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 9 judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de

contestatorul M.I. împotriva Deciziei nr. 496 din 14 iunie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. A fost obligat recurentul la

plata cheltuielilor judiciare statului.

S-a reținut, în

esență, că prin Decizia nr. 496 din 14 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a fost respinsă, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva Deciziei

nr. 169 din 22 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 9910/1/2009. A fost obligat

contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunța

această soluție instanța a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 932 din 16

martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

fost respinsă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I.

împotriva Deciziei penale nr. 3351 din 21 octombrie 2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 902/54/2008. A fost obligat

contestatorul la plata cheltuielilor judiciare statului.

S-a constatat că, în

speță, contestatorul nu a făcut dovada incidenței cazului de contestație în

anulare prevăzut de dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. (de altfel

semnând dovada de îndeplinire a procedurii de citare, în cauză), iar critica vizând

nesoluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale fiind, de

asemenea, lipsită de suport probator, cererea de contestație în anulare fiind,

așadar, apreciată ca nefondată.

Împotriva acestei

decizii contestatorul a declarat recurs, respins, ca inadmisibil, prin Decizia

nr. 959 din 7 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul

de 9 judecători.

Împotriva acestei

decizii contestatorul a formulat un nou recurs, respins, ca inadmisibil, prin Decizia

nr. 169 din 22 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de

9 judecători, reținându-se că în cauză partea și-a exercitat anterior dreptul

la recurs, cel cu soluționarea căruia a fost investită instanța având ca obiect

o hotărâre definitivă și fiind, așadar, inadmisibil.

Împotriva acestei

decizii contestatorul a formulat cerere de contestație în anulare, întemeiată

pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., cerere care a constituit

obiectul Dosarului nr. 3019/1/2010.

Analizând cererea de

contestație în anulare prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen.

instanța a constatat că aceasta este inadmisibilă, motivându-se că cererea

adresată instanței deși formal întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C.

proc. pen. nu realizează condițiile legale de admisibilitate în principiu

prevăzute de art. 391 C. proc. pen., în dovedirea cazului de contestație în

anulare invocat nefiind depuse dovezi și nefăcându-se referire la probe aflate

la dosar, criticile relevate privind conținutul citației emisă de către instanța

de recurs, mențiuni pe care legea procesuală penală în vigoare nu le prevede

sub sancțiunea nulității, pentru a se putea aprecia în sensul că procedura de

citare nu ar fi fost legal îndeplinită la termenul la care cauza a fost

soluționată de către instanța de recurs, procedura de citare la respectivul

termen fiind, de altfel, legal îndeplinită, recurentul semnând dovada de

primire a citației.

Cu privire la

criticile referitoare la pretinsa nesoluționare a unei cereri de sesizare a

Curții Constituționale și greșita respingere a recursului anterior declarat ca

inadmisibil exced motivelor de contestație în anulare astfel după cum acestea

sunt expres și limitative prevăzute de dispozițiile art. 386 C. proc. pen.

Împotriva acestei

decizii recurentul contestator a formulat o cerere intitulată “apel“ și care,

având în vedere obiectul cauzei, a fost analizată ca cerere de recurs.

Analizând recursul cu

prioritate prin prisma admisibilității acestuia, instanța a constatat că este

inadmisibil, având în vedere dispozițiile art. 129 și 21 din Constituția

României, prevederile art. 392 alin. (4) și art. 385

1

C. proc. pen.,

deciziile pronunțate în cauze având ca obiect contestația în anulare împotriva

deciziei instanței de recurs neputând fi atacate prin recurs, legea neprevăzând

dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive.

Împotriva acestei

decizii a contestatorul a declarat un nou recurs, cu privire la care instanța a

constatat că este inadmisibil, având în vedere dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., recurentul exercitându-și anterior dreptul la recurs.

Împotriva acestei

decizii contestatorul a formulat cerere de contestație în anulare întemeiată pe

dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. S-a invocat faptul că procedura de

citare nu a fost legal îndeplinită, fiind încălcat art. 176 alin. (1) lit. b)

și alin. (2) C. proc. pen.

Analizând cererea de

contestație în anulare prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. se

constată că aceasta este inadmisibilă și va fi respinsă, pentru considerentele

ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art.

391 C. proc. pen., contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac

poate fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen.

Totodată, legea

procesuală reglementează subiecții de drept care au legitimitate procesuală

activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C.

proc. pen.) și instanța competentă a o soluționa (art. 389 C. proc. pen.).

Dispozițiile art. 391

alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de judecată

în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de contestație în

anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate

(care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ prevăzute de lege) și

necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestației.

Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare presupune

îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Raportând

considerațiile teoretice anterior expuse cauzei de față se constată că cererea

adresată instanței deși este formal întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a)

C. proc. pen. nu realizează condițiile legale de admisibilitate în principiu

prevăzute de art. 391 C. proc. pen.

Se va constata,

astfel, că în dovedirea cazului de contestație în anulare invocat nu s-au depus

dovezi și nici nu s-a făcut referire la probe aflate la dosar. Criticile

relevate de contestator privesc conținutul citației emisă de către instanța de

recurs, mențiuni pe care legea procesuală penală în vigoare nu le prevede sub

sancțiunea nulității, pentru a se putea aprecia în sensul că procedura de

citare nu ar fi fost legal îndeplinită la termenul la care cauza a fost

soluționată de către instanța de recurs, procedura de citare la respectivul

termen fiind, de altfel, legal îndeplinită, recurentul semnând dovada de

primire a citației.

Față de

considerentele ce preced, constatându-se neîndeplinirea cumulativă a

condițiilor de admisibilitate în principiu a contestației în anulare,

reglementate potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., cererea de contestație

în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva Deciziei

nr. 89 din 28 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 9377/1/2010.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 16 mai 2011.