ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5445/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5445/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 6 iulie 2010, K.J. (I.) N. și K.J. (I.) M. au

solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea caracterului politic al măsurii

administrative abuzive de deportare în străinătate, respectiv la munca de

reconstrucție în U.R.S.S. după 23 august 1944 pentru motive politice, a

autoarei lor, K.M., încadrarea în dispozițiile art. 3 lit. b) și e) și art. 5

din lege și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de

daune morale.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1750 din 17 noiembrie 2010 a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că legiuitorul român a acordat o atenție

deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate

de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind

inițiate și adoptate reglementări privind: restituirea bunurilor mobile și

imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil,

acordarea de compensații pentru acestea; reabilitarea celor condamnați din

motive politice; acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele

morale suferite și de alte drepturi.

De asemenea,

cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări

speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit O.U.G. nr. 83/1999

privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților

cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

În domeniul acordării

daunelor morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă, s-a constatat că există reglementări paralele și anume, pe de-o

parte, Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, iar, pe de altă

parte, Legea nr. 221/2009.

Din acest punct de

vedere, tribunalul a apreciat că reclamanții pot să formuleze cerere în temeiul

dispozițiilor legale mai sus menționate, astfel că acțiunea întemeiată pe

prevederile Legii nr. 221/2009 a apărut ca vădit neîntemeiată.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 80

din 18 mai 2011, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a

constatat că prin cererea dedusă judecății, K.J.N. și K.J.M. au solicitat, în

temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea Statului român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata unei despăgubiri de 100.000 euro pentru

repararea prejudiciului moral suferit în urma măsurii administrative de

dislocare și stabilire domiciliu obligatoriu în Bărăgan, dispusă împotriva

familiei K., precum și în urma măsurii administrative de deportare în U.R.S.S.

a numitei K.M.

S-a dovedit că la

data de 15 ianuarie 1945, K.M. a fost deportată în U.R.S.S. pentru muncă de

reconstrucție, măsură care a durat până la data de 21 decembrie 1949. Ulterior,

urmare Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, întreaga familie

K., formată din tatăl K.J.M., mama K.M. și fiul K.J.N., a fost dislocată din

localitatea de domiciliu, comuna Bulgăruș, raionul Sânnicolaul Mare, cu

stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, localitatea Stăncuța Nouă –

Călmățui, restricțiile domiciliare încetând la data 20 decembrie 1955, ca efect

al Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 6200/1955.

S-a reținut, în

raport de prevederile art. 1 alin. (1) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, că

reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de

organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele

normative enumerate, printre care și Decizia nr. 200/1951 a Ministerului

Afacerilor Interne.

A rezultat astfel că

pentru măsura dispusă de autoritățile comuniste prin Decizia nr. 200/1951 a

Ministerului Afacerilor Interne, prin efectul Legii nr. 221/2009, s-a recunoscut

caracterul politic, fără a mai fi necesară pronunțarea unei instanțe în acest

sens, dovada acestei concluzii desprinse din interpretarea legii fiind și

reglementarea din art. 4 din lege care indică situațiile în care se poate cere

instanței constatarea caracterului politic.

Curtea a constatat

astfel că instanța de judecată se poate pronunța asupra caracterului politic al

măsurii dispuse împotriva M.K. de deportare la munca de reconstrucție a U.R.S.S.

din ianuarie 1945, pentru această măsură nefiind declarat prin lege caracterul

politic.

Cu toate acestea,

curtea a considerat corectă soluția tribunalului de respingere a cererii,

întrucât fapta învederată excede domeniului temporal de aplicare a Legii nr. 221/2009

care, așa cum se indică în titlu și conținut, vizează condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate, dispuse de regimul comunist în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura luată la 15 ianuarie

1945, în baza Ordinului nr. 31 din 6 ianuarie 1945 dat de Comisia Aliată

(Sovietică) de Control către Consiliul de Miniștri Român, după cum afirmă

reclamanții în cerere, este anterioară momentului 6 martie 1945 și, deci,

exclusă reparației de orice fel pe temeiul Legii nr. 221/2009.

Revenind la măsura

dispusă împotriva întregii familii K. prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului

Afacerilor Interne, măsură declarată prin lege cu caracter politic, curtea a

considerat că nu poate fi acordată reclamanților vreo despăgubire pentru

prejudiciul moral, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, în forma inițială, câtă vreme anterior pronunțării hotărârii primei

instanțe a intervenit o modificare legislativă a textului legii, precum și un

control de constituționalitate asupra textelor de lege incidente în cauză.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Având în vedere

faptul că legiuitorul nu a adaptat textul normativ declarat neconstituțional cu

prevederile Constituției, precum și faptul că decizia Curții Constituționale

este obligatorie, instanța de apel a considerat că art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 nu mai poate constitui un temei juridic pentru

pretențiile reclamanților, încetând a produce efecte.

Întrucât cauza era pe

rolul instanței de fond la data la care decizia Curții Constituționale a

devenit obligatorie prin publicarea în M. Of., iar dispoziția instanței devine

executorie numai momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, după

examinarea cauzei în fazele devolutive ale litigiului, curtea a apreciat că

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 sunt aplicabile în mod direct

și nemijlocit cauzei pendinte, neexistând un drept câștigat de partea

reclamantă ce ar fi putut să fie lezat prin aplicarea acestei decizii.

Curtea a înlăturat

susținerea apelanților - reclamanți în sensul că aplicarea legii, în forma rezultată

după înlăturarea textului de lege declarat neconstituțional, asupra cauzelor

aflate în curs de judecată ar avea un efect retroactiv. Din contră, legea nu se

aplică unor situații juridice născute anterior ci, în speță, raportul juridic

obligațional, constitutiv și nu recognitiv de drepturi, are un temei legal

izvorât din însuși actul normativ, care este aplicat de către instanță la

momentul soluționării cauzei.

Dacă s-ar aprecia că

deciziile Curții Constituționale nu produc efecte asupra tuturor raporturilor

juridice pe care le reglementează norma constatată neconstituțională, inclusiv

cele intrate în sfera litigioasă, ar însemna a limita efectele urmărite prin

instituirea controlului în contencios constituțional, la anumite etape ale

derulării unui raport juridic, distincție pe care legiuitorul nu a prevăzut-o.

Curtea a considerat

că această situație nu se include criteriilor de discriminare prevăzute de

sintagma „orice altă situație” din art. 14 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Situația unei persoane care

a obținut hotărâre definitivă de acordare a unor daune morale în baza Legii nr.

221/2009, înainte de verificarea constituționalității, s-a constatat a fi

diferită de situația unei persoane ce se pretinde beneficiar al acestor

dispoziții, dar care sunt declarate neconstituționale și deci neaplicabile,

înainte ca o instanță de judecată să decidă definitiv. Tratamentul diferit la

care sunt supuse aceste persoane este justificat câtă vreme în patrimoniul lor

nu se găsea ab initio dreptul de a obține despăgubiri morale în temeiul unei

noi reglementări, statul având libertatea de a decide dacă emite un act

normativ suplimentar, față de o reglementare anterioară (Decretul - lege nr. 118/1990),

cu același domeniu de aplicare, și, mai apoi, libertatea de a decide formele de

reparare a unui prejudiciu moral necontestat.

În consecință, față

de inexistența unui temei juridic special, considerând pe deplin aplicabilă Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în cauza dedusă judecății, în temeiul art.

296 C. proc. civ., instanța a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței pronunțate de tribunal pe care a menținut-o, completând

considerentele cu cele arătate în cuprinsul deciziei.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs reclamanții K.J. (I.) N. și K.J. (I.) M.,

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au solicitat

admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea

acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Au criticat decizia

curții de apel sub aspectul că deși s-a constatat faptul că instanța de

judecată se poate pronunța asupra caracterului politic al măsurii dispuse

împotriva M.K. de deportare la munca de reconstrucție a U.R.S.S., capăt de

cerere asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, motiv pentru care au

solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare, s-a reținut totuși ca fiind

corectă soluția tribunalului de respingere a cererii, întrucât fapta excede

domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009.

Au arătat că în

practica judiciară există spețe în care deportați în U.R.S.S. au obținut

despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009 și au exemplificat cu o

decizie a Înaltei Curți.

Au considerat astfel

că în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel că măsura deportării în

URSS excede domeniului temporal al Legii nr. 221/2009 și că oricum, instanța de

fond avea obligația să se pronunțe și pe capătul de cerere privind caracterul

politic al acestei măsuri.

În ceea ce privește Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, au solicitat ca analizarea acesteia să se

facă din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12

adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în

legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele

adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional, care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Au considerat, prin

urmare, că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art.

5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurilor judiciare, în temeiul

unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări

între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază

de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri

definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Au invocat în

susținere numeroase hotărâri ale Curții Europene, solicitând a se observa și

faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție garantează în

esență dreptul de proprietate, cu precizarea noțiunilor de „bunuri actuale” și

„speranță legitimă”.

În virtutea acestor

considerente, au apreciat că instanța de apel trebuia să constate că

reclamanții au promovat o acțiune anterior deciziei Curții Constituționale,

moment pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul

învestirii instanței, Decizia nr. 1358/2008 neputând retroactiva, această

concluzie fiind în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp.

Pe cale de

consecință, au precizat că efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza

decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. l) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Au solicitat a se

observa că reclamanții sunt astfel îndreptățiți la măsurile reparatorii

reglementate prin lege, în nume propriu și ca descendenți ai persoanelor

împotriva cărora a fost luată măsura administrativă cu caracter politic dispusă

prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 precum și măsura deportării în U.R.S.S. pentru

munca de reconstrucție.

În continuare,

recurenții au făcut o serie de considerații asupra cuantumului despăgubirilor.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce succed.

Acțiunea introductivă

de instanță a fost formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, act

normativ prin care legiuitorul a definit noțiunile de „condamnare cu caracter

politic” (art. 1 alin. (1)) și de „măsură administrativă cu caracter politic” (art.

3), a enumerat faptele care atrag condamnări și măsuri administrative cu acest

caracter, a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această

categorie, fără a fi enumerate expres în lege și, totodată, a prevăzut

posibilitatea persoanelor care au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul

unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanțelor

judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru

alte fapte decât cele expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4) și art. 4 alin.

(1)) sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative (art.

3 și art. 4 alin. (2)).

În cauză,

reclamanții au solicitat și constatarea caracterului politic al măsurii

deportării la munca de reconstrucție în fosta U.R.S.S., după 23 august 1944, a

autoarei lor K.M.

Astfel, față de

obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și

temeiniciei pretențiilor reclamanților trebuie să se facă în raport de

prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată

situația concretă a autoarei acestora.

În cazul în speță,

recurenții nu fac parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009

ca având posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al

măsurii la care a fost supusă autoarea lor.

Împrejurarea că

autoarea reclamanților a fost deportată în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată

niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din

lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic, în condițiile art. 3

din același act normativ.

Cocluzionând, se

reține că recurenții nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, în

ceea ce privește măsura deportării în U.R.S.S., pentru motivul că nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența

respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege,

fiind relevant și aspectul că în lege este delimitată expres perioada în

cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care autoarea reclamanților nu se

încadrează, atâta timp cât a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie

1945.

În ceea ce privește

incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și, pe cale

de consecință, a aplicării prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru

măsura deportării familiei K. în Bărăgan prin Decizia nr. 200/1951, se rețin ca

fiind corecte și legale considerațiile instanței de apel, neputând fi primite

criticile formulate prin motivele de recurs.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

După cum a reținut și

curtea de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În raport de cele

expuse, motivele de recurs privitoare la cuantumul daunelor morale la care ar

fi îndreptățiți reclamanții nu mai au relevanță în cauză.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții K.J. (I.) N. și K.J. (I.) M.

împotriva Deciziei nr. 80 din 18 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.