ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1036/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 418/A din 02 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamantele G.V. și P.M.E. și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1789/PI din 05 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș; a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1789/PI din 5 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 7125/30/2009, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele G.V. și P.M.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș și a obligat pârâtul să le plătească reclamantelor câte 9900 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respingând în rest acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că acțiunea este întemeiată întrucât împotriva reclamantelor s-a adoptat măsura administrativa cu caracter politic a dislocării si stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, localitatea Tătaru Nou, de la data de 18 iunie 1951 până la data de 20 decembrie 1955, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Astfel fiind, instanța a reținut că măsura deportării in Bărăgan, luata fata de petiționare si familia acestora, se circumscrie Legea nr. 221/2009, care menționează expres în art. 3 Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând masuri administrative cu caracter politic și a obligat pârâtul la plata către reclamante a câte 9900 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit Capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material a fost respins, prima instanță având în vedere că, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (care dispun că acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005), legiuitorul a înțeles sa coreleze aceste dispoziții cu cele ale Legii speciale nr. 10/2001, statuând ca bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare, sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie in temeiul noii legi reparatorii, daca nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea 10/2001.

Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legea 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după disp.

art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legea 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi Legea 18/1991, nemenționată însă de legiuitor) sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect a măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja în condițiile Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent) – în speță pentru imobilul construcție nu s-a probat preluarea ca efect al măsurii deportării, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel ambele părți. Reclamantele au susținut că suma acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri morale este mult prea mică în raport cu prejudiciul suferit, iar cu privire la despăgubirile materiale au menționat că bunurile confiscate, enumerate în anexa 7 a acțiunii introductive, nu le-au fost restituite, astfel că se impune și repararea acestui prejudiciu. Pârâtul a susținut că Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că prin Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 s-a creat deja cadrul legal privind măsurile reparatorii pentru persoanele care au fost persecutate politic în regimul anterior.

Analizând apelurile formulate în cauză, instanța a apreciat că se impune soluția desființării hotărârii primei instanțe pentru argumentele următoare: Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Din acest text legal rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față. Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis. Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.

Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. Față de cele de mai sus și având în vedere că prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, în baza art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a admis apelul formulat de reclamante, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare. Pentru a asigura o judecată unitară a cauzei și ca o consecință a admiterii apelului reclamantelor, Curtea a admis și apelul pârâtului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. În recursul formulat de reclamante se critică decizia pentru următoarele motive: Instanța de apel a reținut că temeiul de drept indicat , respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat ca fiind neconstituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, însă această decizie nu este aplicabilă în speță, arătându-se detaliat argumentele care susțin acest lucru, cu referire și la art. 998-999 C. civ.

Se impunea, potrivit art. 274 C. proc. civ., acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, aferente primei etape procesuale. În recursul formulat de pârât se arată următoarele: În mod greșit s-a trimis cauza spre rejudecare în condițiile în care în sentință se analizează situația despăgubirilor materiale solicitate, apreciindu-se că acestea sunt nefondate, iar lipsa folosinței bunurilor confiscate nu se circumscrie disp. art. 5 alin. (1) lit. b) din lege. Se solicită ca instanța să aibă în vedere la soluționarea cauzei decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care susține pretenția reclamantelor privind daunele morale, arătându-se argumentele care au condus Curtea la pronunțarea acestei decizii.

Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamante este nul, cu aplicarea art. 306 C. proc. civ., în condițiile în care privește o soluție care nu aparține instanței de apel. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pe calea recursului se cenzurează decizia de apel, iar art. 302 ind. 1 alin. (1) pct. 4 din același cod prevede că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate a deciziei, ceea ce înseamnă că trebuie criticat modul de dispunere în cauză de către instanța anterioară. Recursul formulat de pârât este fondat, în limitele ce urmează: Prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea, în esență, a următoarelor argumente: Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.

Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța Europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”. Or, situația în speță vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenței instanței Europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Cum deciziile în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., și cum reclamantele nu dețineau o hotărâre definitivă prin care să li recunoască dreptul la despăgubiri morale la data publicării deciziilor Curții Constituționale invocate de către pârât, cererea privind daunele morale nu se mai justifică. Soluția instanței de apel se menține însă în ceea ce privește trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale, nefiind fondat motivul de recurs formulat de pârât, ce se circumscrie art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Din modul de soluționare a cauzei de către prima instanță, infirmat de decizia de apel, rezultă că aceasta nu a intrat în cercetarea fondului, limitând sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 - făcându-se astfel o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale incidente. Urmare considerentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 306 C. proc. civ. și să constate nulitatea recursului declarat de reclamante, iar cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să admită recursul declarat de pârât. Se va modifică în parte decizia recurată, în sensul că se va trimite cauza spre rejudecare la prima instanță exclusiv cu privire la cererea privind daunele materiale.

Se va respinge cererea privind daunele morale și se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantele G.V. și P.M.E. împotriva deciziei civile nr. 418/A din 02 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că: Trimite cauza spre rejudecare la prima instanță exclusiv cu privire la cererea privind daunele materiale. Respinge cererea privind daunele morale. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2012.