ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1036/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1036/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 418/A din 02 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelurile declarate de reclamantele G.V. și P.M.E. și de pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.

1789/PI din 05 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș; a desființat

sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1789/PI din 5 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 7125/30/2009,

Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele G.V. și P.M.E.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timiș și a obligat pârâtul să le plătească reclamantelor

câte 9900 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

respingând în rest acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a constatat că acțiunea este întemeiată

întrucât împotriva reclamantelor s-a adoptat măsura administrativa cu caracter

politic a dislocării si stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan,

localitatea Tătaru Nou, de la data de 18 iunie 1951 până la data de 20

decembrie 1955, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Astfel fiind,

instanța a reținut că măsura deportării in Bărăgan, luata fata de petiționare

si familia acestora, se circumscrie Legea nr. 221/2009, care menționează expres

în art. 3 Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de

lege ca dispunând masuri administrative cu caracter politic și a obligat pârâtul

la plata către reclamante a câte 9900 Euro cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit

Capătul de cerere

privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material a fost respins,

prima instanță având în vedere că, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (care dispun că acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valoric bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent, în

condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005), legiuitorul a înțeles

sa coreleze aceste dispoziții cu cele ale Legii speciale nr. 10/2001, statuând

ca bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare, sau, după caz, ca efect al

măsurii administrative abuzive, se restituie in temeiul noii legi reparatorii,

daca nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul

procedurii speciale reglementate de Legea 10/2001.

Altfel spus, în

identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legea 221/2009

(dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale

anterioare), instanțele au a se călăuzi după disp. art. 2 în corelație cu cele

ale art. 6 din Legea 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad

sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință a retroceda numai

acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legea 10/2001 (nu și

a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi Legea 18/1991,

nemenționată însă de legiuitor) sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte

cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect a

măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja în condițiile

Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent) – în speță

pentru imobilul construcție nu s-a probat preluarea ca efect al măsurii

deportării, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1)

lit. b) din lege.

Împotriva hotărârii

primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Reclamantele au

susținut că suma acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri morale este

mult prea mică în raport cu prejudiciul suferit, iar cu privire la

despăgubirile materiale au menționat că bunurile confiscate, enumerate în anexa

7 a acțiunii introductive, nu le-au fost restituite, astfel că se impune și

repararea acestui prejudiciu.

Pârâtul a susținut că

Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr.

62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar acordarea daunelor morale nu

se justifică având în vedere că prin Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999 s-a creat deja cadrul legal privind măsurile reparatorii pentru

persoanele care au fost persecutate politic în regimul anterior.

Analizând apelurile

formulate în cauză, instanța a apreciat că se impune soluția desființării

hotărârii primei instanțe pentru argumentele următoare:

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la

acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă

bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Din acest text legal

rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de

condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este

cazul celor din speța de față.

Astfel, dacă în cazul

confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în

privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în

hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii

administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece

confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a

realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră

în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în

echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005,

cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la

lege, ceea ce nu poate fi admis.

Trimiterile

legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de

despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care

s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru

a evita o dublă despăgubire.

Cu alte cuvinte,

textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune

această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie

interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau

măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri

în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate

prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu

excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr.

10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Față de cele de mai

sus și având în vedere că prima instanță nu a cercetat în fond capătul de

cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în

sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii

administrative cu caracter politic, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

Curtea a admis apelul formulat de reclamante, a desființat hotărârea apelată și

a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a asigura o

judecată unitară a cauzei și ca o consecință a admiterii apelului

reclamantelor, Curtea a admis și apelul pârâtului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs ambele părți.

În recursul formulat

de reclamante se critică decizia pentru următoarele motive:

Instanța de apel a

reținut că temeiul de drept indicat , respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 a fost declarat ca fiind neconstituțional            prin decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, însă această decizie nu este aplicabilă

în speță, arătându-se detaliat argumentele care susțin acest lucru, cu referire

și la art. 998-999 C. civ.

Se impunea, potrivit

art. 274 C. proc. civ., acordarea cheltuielilor de judecată solicitate,

aferente primei etape procesuale.

În recursul formulat

de pârât se arată următoarele:

În mod greșit s-a

trimis cauza spre rejudecare în condițiile în care în sentință se analizează

situația despăgubirilor materiale solicitate, apreciindu-se că acestea sunt

nefondate, iar lipsa folosinței bunurilor confiscate nu se circumscrie disp.

art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.

Se solicită ca

instanța să aibă în vedere la soluționarea cauzei decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 prin care a fost declarat neconstituțional art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care susține pretenția reclamantelor

privind daunele morale, arătându-se argumentele care au condus Curtea la

pronunțarea acestei decizii.

Înalta Curte constată

că recursul formulat de reclamante este nul, cu aplicarea art. 306 C. proc.

civ., în condițiile în care privește o soluție care nu aparține instanței de

apel.

Potrivit art. 299 alin.

(1) C. proc. civ., pe calea recursului se cenzurează decizia de apel, iar art.

302 ind. 1 alin. (1) pct. 4 din același cod prevede că cererea de recurs

trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate a deciziei, ceea ce înseamnă că

trebuie criticat modul de dispunere în cauză de către instanța anterioară.

Recursul formulat de

pârât este fondat, în limitele ce urmează:

Prin decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial, în considerarea, în esență, a următoarelor argumente:

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se

întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este

vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula

tempus regit actum

.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale,

în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Art. 6 paragraful 1

din Convenția Europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei

persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod

independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la

drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța Europeană,

în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.

6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile

Convenției Europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale

de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că

art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui

drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în

cauză”.

Or, situația în speță

vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun

fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici

noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată

contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a

drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri”,

potrivit jurisprudenței instanței Europene, poate cuprinde atât "bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu

exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de

"speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui

drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În concluzie, se

poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții

Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul

reclamantului.

Dreptul la nediscriminare,

așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor

omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat

în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o

anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele

litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre

"clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte

drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană

a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de

lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare,

limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau

socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Cum deciziile în

interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial,

potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., și cum reclamantele nu

dețineau o hotărâre definitivă prin care să li recunoască dreptul la

despăgubiri morale la data publicării deciziilor Curții Constituționale

invocate de către pârât, cererea privind daunele morale nu se mai justifică.

Soluția instanței de

apel se menține însă în ceea ce privește trimiterea cauzei spre rejudecarea

capătului de cerere privind despăgubirile materiale, nefiind fondat motivul de

recurs formulat de pârât, ce se circumscrie art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Din modul de

soluționare a cauzei de către prima instanță, infirmat de decizia de apel, rezultă

că aceasta nu a intrat în cercetarea fondului, limitând sfera de reglementare a

Legii nr. 221/2009 - făcându-se astfel o corectă aplicare a dispozițiilor

procedurale incidente.

Urmare

considerentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

dispozițiilor art. 306 C. proc. civ. și să constate nulitatea recursului

declarat de reclamante, iar cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. să admită recursul declarat de pârât. Se va modifică în parte

decizia recurată, în sensul că se va trimite cauza spre rejudecare la prima

instanță exclusiv cu privire la cererea privind daunele materiale. Se va

respinge cererea privind daunele morale și se vor menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantele G.V. și P.M.E. împotriva deciziei civile nr. 418/A din

02 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași

decizii.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că:

Trimite cauza spre

rejudecare la prima instanță exclusiv cu privire la cererea privind daunele

materiale.

Respinge cererea

privind daunele morale.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2012.