ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5264/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2542 din 8 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au fost respinse excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a admis în parte acțiunea reclamanților L.I., B.R. și L.T. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către D.G.F.P. Timiș. A fost constatat caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii de domiciliu forțat și strămutare în Bărăgan a reclamanților, pârâtul a fost obligat să plătească celor acestora, în solidar suma de 4.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul, respectiv tatăl reclamantelor, 2.000 euro pentru reclamantele B.R.

și L.T. pentru prejudiciul moral suferit de bunica paternă a acestora, precum și 2.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul patern al acelorași reclamante. Au fost respinse restul pretențiilor. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a constatat în baza probelor că soțul, respectiv tatăl și bunicii paterni ai reclamantelor au fost deportați din localitatea de domiciliu Sânpetru, jud. Timiș în Câmpia Bărăganului în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. S-a reținut că, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, acest act normativ cuprinde două ipoteze principale și două subsidiare, cele principale fiind condamnările cu caracter politic, expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 precum și măsurile administrative abuzive, declarate expres de aceeași lege ca având un caracter politic, în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, precum și pentru măsuri administrative abuzive, altele decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul enunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil, acolo unde este cazul, a caracterului politic, atât în cazul condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate în mod expres de art. 4. Situația reclamantelor intră în ipoteza particularizată de art. 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 4 din lege și, cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantele au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din aceeași lege, s-a reținut că acest articol de lege prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, dar și prin suportarea unei măsuri administrative cu caracter politic.

În determinarea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere modificarea art. 1 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 adusă de O.U.G. nr. 62/2010. A fost a respins capătul de cerere privitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, atât pentru faptul că reclamantele nu au prezentat instanței nicio dovadă relevantă, în acord cu art. 1169 C. civ. și în plus, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile puteau fi acordate doar pentru imobile și numai în ipoteza în care acestea imobile, din motive obiective, nu au putut fi revendicate în baza Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamantele L.I., B.R. și L.T., cât și pârâtul.

În apelul lor, reclamantele au criticat în principal cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal pentru prejudiciul moral suferit de direct de către antecesorii lor, susținând O.U.G. nr. 62/2010 nu poate fi aplicată retroactiv. În opinia apelantelor-reclamante, nici Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010 ale Curții Constituționale nu pot fi interpretate altfel, pentru că s-ar încălca același principiu al neretroactivității, în condițiile în care la momentul promovării acțiunii Legea nr. 221/2009 nu prevedea niciun fel de limitări în privința cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Apelantul-pârât a susținut că reclamantele nu pot intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, și nu și la urmașii acestora, și în plus, a susținut că acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al deportării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. În plus, în această ipoteză, potrivit apelantului-pârât, nici victima, nici soțul supraviețuitor ori descendenții de gradul I sau II, nu pot fi beneficiari ai Legii nr. 221/2009, iar dacă s-ar considera totuși altfel, atunci se impune obligarea reclamantelor la returnarea tuturor sumelor încasate de către antecesor, în baza dispozițiilor Decretului-Lege nr. 118/1990.

În sfârșit, apelantul-pârât a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză. S-a mai susținut că odată cu adoptarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a dispărut temeiul de drept în virtutea căruia s-ar fi putut acorda compensații financiare, pentru prejudiciul moral suferit de victimele regimului comunist. Prin Decizia nr. 981/A din 23 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantelor, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința în sensul respingerii acțiunii în totalitate.

Pentru a pronunța această decizie s-a reținut că: Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus-menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Blecic vs. Croația, unde era avută în vedere o hotărâre definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

În privința despăgubirilor pentru prejudiciul material s-a reținut că apărătorul calificat al reclamantelor a declarat expres în fața instanței că nu susține acest capăt de cerere și în plus, nu este în măsură să dovedească existența pretențiilor. Împotriva acestei decizii reclamantele au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În critici se susține că: - în cauza dedusă judecății trebuia făcută aplicarea prevederilor constituționale cuprinse în art. 20 în sensul că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin poziții mai favorabile; - Decizia Curții Constituționale încalcă prevederile art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - reclamantele în calitate de beneficiare ale Legii nr. 221/2009 pot pretinde o "speranță legitimă" în privința realizării dreptului la despăgubire; - este necesară asigurarea garanției egalității armelor; - este necesar a se asigura respectarea principiului constituțional al egalității de tratament în fața legii; - chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile în justiție întemeiate pe acest text de lege sunt admisibile în baza art. 998 - 999 C. civ.; - în speță se impune aplicarea principiului neretroactivității legii; Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol; - nu se poate reține că prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului moral;

- în mod greșit a fost respinsă solicitarea referitoare la acordarea despăgubirilor materiale. Recursul nu este fondat. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Totodată, se constată că, în condițiile în care reclamantele și-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998 - 999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantele L.I., B.R. și L.(L.) T. împotriva Deciziei nr. 981/A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2012. Procesat de GGC - CL