ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5264/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5264/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2542 din 8 octombrie

2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au fost respinse excepțiile de

inadmisibilitate a acțiunii și a lipsei calității procesuale active a

reclamanților, s-a admis în parte acțiunea reclamanților L.I., B.R. și L.T.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de către D.G.F.P. Timiș. A fost constatat caracterul politic al

măsurii administrative a stabilirii de domiciliu forțat și strămutare în

Bărăgan a reclamanților, pârâtul a fost obligat să plătească celor acestora, în

solidar suma de 4.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

soțul, respectiv tatăl reclamantelor, 2.000 euro pentru reclamantele B.R. și

L.T. pentru prejudiciul moral suferit de bunica paternă a acestora, precum și

2.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul patern al acelorași

reclamante. Au fost respinse restul pretențiilor.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a constatat în baza probelor că soțul, respectiv

tatăl și bunicii paterni ai reclamantelor au fost deportați din localitatea de

domiciliu Sânpetru, jud. Timiș în Câmpia Bărăganului în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

S-a reținut că,

acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, acest act

normativ cuprinde două ipoteze principale și două subsidiare, cele principale

fiind condamnările cu caracter politic, expres și limitativ prevăzute de art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009 precum și măsurile administrative abuzive,

declarate expres de aceeași lege ca având un caracter politic, în cuprinsul

art. 3.

Ipotezele subsidiare

ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, precum și pentru măsuri

administrative abuzive, altele decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a

urmărit scopul enunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune

constatarea în prealabil, acolo unde este cazul, a caracterului politic, atât

în cazul condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate în

mod expres de art. 4.

Situația

reclamantelor intră în ipoteza particularizată de art. 3 din Legea nr.

221/2009, respectiv art. 4 din lege și, cum dintre măsurile reparatorii

reglementate de lege, reclamantele au optat pentru despăgubiri morale,

reglementate de art. 5 lit. a) din aceeași lege, s-a reținut că acest articol

de lege prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, dar și prin suportarea unei măsuri administrative cu

caracter politic.

În determinarea

cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere modificarea art. 1 lit. a) pct.

1 din Legea nr. 221/2009 adusă de O.U.G. nr. 62/2010.

A fost a respins

capătul de cerere privitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

material suferit, atât pentru faptul că reclamantele nu au prezentat instanței

nicio dovadă relevantă, în acord cu art. 1169 C. civ. și în plus, potrivit art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile puteau fi acordate

doar pentru imobile și numai în ipoteza în care acestea imobile, din motive

obiective, nu au putut fi revendicate în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, atât reclamantele L.I., B.R. și L.T., cât și

pârâtul.

În apelul lor,

reclamantele au criticat în principal cuantumul despăgubirilor acordate de

tribunal pentru prejudiciul moral suferit de direct de către antecesorii lor,

susținând O.U.G. nr. 62/2010 nu poate fi aplicată retroactiv.

În opinia

apelantelor-reclamante, nici Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi interpretate altfel, pentru că s-ar încălca același

principiu al neretroactivității, în condițiile în care la momentul promovării

acțiunii Legea nr. 221/2009 nu prevedea niciun fel de limitări în privința

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Apelantul-pârât a

susținut că reclamantele nu pot intra în categoria beneficiarilor Legii nr.

221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit

condamnări politice, și nu și la urmașii acestora, și în plus, a susținut că

acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut

dovada caracterului politic al deportării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi

aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În plus, în această

ipoteză, potrivit apelantului-pârât, nici victima, nici soțul supraviețuitor

ori descendenții de gradul I sau II, nu pot fi beneficiari ai Legii nr.

221/2009, iar dacă s-ar considera totuși altfel, atunci se impune obligarea

reclamantelor la returnarea tuturor sumelor încasate de către antecesor, în baza

dispozițiilor Decretului-Lege nr. 118/1990.

În sfârșit,

apelantul-pârât a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum

disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea

prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte

un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

S-a mai susținut că

odată cu adoptarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, a dispărut temeiul de drept în virtutea căruia s-ar fi putut

acorda compensații financiare, pentru prejudiciul moral suferit de victimele

regimului comunist.

Prin Decizia nr.

981/A din 23 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul reclamantelor, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința în sensul

respingerii acțiunii în totalitate.

Pentru a pronunța

această decizie s-a reținut că:

Astfel, prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția

de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus-menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să

creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink

contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din

28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale

(obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe

deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici

ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Blecic vs. Croația, unde era avută în vedere o hotărâre definitivă, nefiind

astfel înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În privința

despăgubirilor pentru prejudiciul material s-a reținut că apărătorul calificat

al reclamantelor a declarat expres în fața instanței că nu susține acest capăt

de cerere și în plus, nu este în măsură să dovedească existența pretențiilor.

Împotriva acestei

decizii reclamantele au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În critici se susține

că:

- în cauza dedusă

judecății trebuia făcută aplicarea prevederilor constituționale cuprinse în

art. 20 în sensul că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin poziții mai favorabile;

- Decizia Curții

Constituționale încalcă prevederile art. 1 al Protocolului 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului;

- reclamantele în

calitate de beneficiare ale Legii nr. 221/2009 pot pretinde o "speranță

legitimă" în privința realizării dreptului la despăgubire;

- este necesară

asigurarea garanției egalității armelor;

- este necesar a se

asigura respectarea principiului constituțional al egalității de tratament în fața

legii;

- chiar dacă art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte juridice,

cererile în justiție întemeiate pe acest text de lege sunt admisibile în baza

art. 998 - 999 C. civ.;

- în speță se impune

aplicarea principiului neretroactivității legii; Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol;

- nu se poate reține

că prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă

reparare a prejudiciului moral;

- în mod greșit a fost

respinsă solicitarea referitoare la acordarea despăgubirilor materiale.

Recursul nu este

fondat.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 ind.

7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Totodată, se constată că,

în condițiile în care reclamantele și-au fundamentat cererea de chemare în

judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie

de răspundere civilă delictuală - art. 998 - 999 C. civ., care presupun alte

verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu

puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece

pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de

chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantele L.I., B.R. și L.(L.) T. împotriva Deciziei nr. 981/A

din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2012.

Procesat de GGC - CL