ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3200/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3200/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1224/PI din 17 mai 2010 a

Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată și

precizată de reclamanții T.A. și M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a

sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul

moral suferit de ei și ai lor autori, prin dislocarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în perioada comunistă, zis altfel, a puterii

totalitare instalată la 6 martie 1945 - în condițiile Deciziei nr. 200/1951,

fiind respins în rest demersul judiciar.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, reclamanții legitimează calitatea de a

accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009,

fiind deportați împreună cu familia lor (compusă la acea epocă, din reclamanți,

tată și bunici paterni).

Astfel, tribunalul a

reținut că reclamanții legitimează calitatea de a pretinde compensații

pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât și în

calitate în calitate de descendenți de gradul I (după părinți), și, respectiv,

descendenți de gradul II (după bunici).

Totodată, instanța de

fond a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamanți și

familia acestora se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009, care menționează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre

actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter

politic.

Dintre măsurile

reparatorii reglementate de lege, petiționarul a optat atât pentru despăgubiri

morale, reglementate de art. 5 lit. a) apartenent aceleiași Legi cu nr.

221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor

mobile pretins confiscate urmare a deportării.

Tribunalul a reținut

că Legea nr. 221/2009 prevede în mod expres repararea prejudiciului moral

cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de

referință a legii cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter

politic dispuse în aceeași perioadă.

În raport de

criteriile generale privind cuantificarea prejudiciilor morale, de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu

contra României, Sabău și Pîrcălab contra României) și având în vedere și

celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv dacă reclamantul și/sau membrii

familiei sale au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a constatat că, în speță, suma de

100.000 de euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu

prejudiciul moral suferit atât personal de reclamanți, cât și pentru cel

încercat de autorii lor, urmând a admite numai în parte demersul judiciar

inițiat de aceștia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În ceea ce privește

daunele materiale, prima instanță a reținut că, din lecturarea prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea cu nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a

înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă Lege specială cu caracter

reparator - cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea

de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se

restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate, în

natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel

dintâi act normativ.

Cum însă domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează, prin excelență, imobilele „preluate în

mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu

îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de incidență cu

cea a actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea

bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii cu nr. 221/2009 (dacă nu

s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare),

instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale

art. 6 apartenente Legii cu nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor

ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a

retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a

Legii cu nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește

a fi Legea cu nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub

rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin

hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și

să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii 10/2001, măsuri reparatorii (în

natură sau în echivalent).

Tribunalul a mai

arătat că, este adevărat că alin. (2) al art. 6 din Legea cu nr. 10/2001 se

referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de

preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența

lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se

desprinde din alin. (3) al aceluiași text de lege, singura excepție de la

această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți

comerciale.

În speță însă, se

solicită compensații pecuniare pentru bunurile materiale mobile pretins a fi

fost confiscate de autorități, ceea ce, prin raportare la argumentele ce

preced, exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 763

din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, -secția civilă, au fost admise

apelurile declarate de reclamanții T.A., M.M., de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a fost

anulată hotărârea atacată și trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul

Timiș.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că apelul declarat de către reclamanți este

întemeiat, sub aspectul modului de soluționare a petitului din acțiunea

introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale.

Astfel, instanța de

apel a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă dacă au

existat bunuri confiscate și, dacă, aceste bunuri nu au fost restituite sau nu

au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001

sau ale Legii nr. 247/2005.

Ca atare, domeniul de

aplicare a Legii nr. 221/2009, presupune verificarea îndeplinirii condiției

existenței unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau

imobile, urmare a aplicării măsurii represive și, apoi, condiția privind

restituirea bunurilor respective sau a obținerii unor despăgubiri prin

echivalent.

Prin urmare, instanța

de apel a reținut că acest petit al acțiunii introductive nu putea fi respins

pe ideea de inadmisibilitate deoarece ar viza domeniul Legii nr. 10/2001, ci

prima instanță trebuie să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite

condițiile legale menționate mai sus și pot fi acordate sau nu despăgubirile

materiale.

Curtea de Apel a mai

arătat că intenția legiuitorului nici nu putea fi alta pentru că, prin această

reglementare specială a Legii nr. 221/2009, nu s-a urmărit o suprapunere cu un

alt domeniu de reglementare specială consacrat prin Legea nr. 10/2001.

Totodată, s-a arătat

că, cu ocazia rejudecării instanța de trimitere va face aplicarea Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010, dar și a prevederilor art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi legale care nu au fost

declarate neconstituționale, fiind în vigoare.

În ceea ce privește

apelul declarat de către pârât, cât și apelul Parchetului, instanța de apel a

reținut că, deși vizează alte temeiuri juridice decât apelul reclamanților,

pentru asigurarea unității de judecată, în cauză, vor fi admise toate

apelurile, neputându-se realiza, cu ocazia reluării judecății o separare a

regimului juridic invocat de către părțile procesului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, indicând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel a fost

dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat

că, în ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea unor despăgubiri

morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza se

afla în stare de judecată pe fond în fața instanței de apel, Curtea de Apel

Timișoara neavând niciun motiv pentru care să nu soluționeze apelurile

formulate pe fondul cauzei pe acest capăt de cerere.

Criticile subsumate

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au privit

următoarele aspecte:

Cu referire la

capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, recurentul a arătat

că în prezent acțiunea reclamanților este lipsită de temei legal, având în

vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.O. nr.

761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Referitor la capătul

de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile

pretins confiscate ca efect al măsurii administrative, recurentul a susținut că

sentința tribunalului este corectă, în sensul că art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009 vizează doar despăgubirile pentru bunurile imobile și, mai

mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la plata

de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca efect al strămutării.

Această pretenție a

fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".

Din condiția impusă

de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost

restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul

bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al Legii de reparație

nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi

solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în

acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul

normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or, în domeniul de

reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și

completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile

(imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul

(imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

„(1) Prin imobile, în

sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu

oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și

bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

(2) Măsurile

reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte

persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost

înlocuite, casate sau distruse.”

În consecință, în

baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate

despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei

de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile

prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin

destinație).

În prezenta cauză,

prima instanță a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009, fără însă a face nicio verificare a situației

de fapt, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Prin urmare, în mod

corect instanța de apel a constatat că se impune trimiterea cauzei spre

rejudecare, în vederea stabilirii și identificării bunurilor confiscate și

apoi, în funcție de rezultatul acestor verificări, să examineze în fond în ce

măsură sunt îndeplinite condițiile legale sus-menționate și pot fi acordate sau

nu despăgubirile materiale.

Criticile formulate

de pârât referitoare la incidența în speță a efectelor Deciziei nr. 1358/2010

pronunțată de Curtea Constituțională nu pot fi primite în această fază

procesuală, atâta timp cât sentința a fost desființată în tot, iar cauza

trimisă spre rejudecare, instanța de apel dând îndrumări în sensul acesta,

respectiv ca prima instanță, cu ocazia rejudecării, să facă aplicarea în cauză

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010, soluție ce este în acord

și cu Decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii.

Totodată, se constată

că instanța de apel nu a încălcat vreo normă de procedură prevăzută sub

sancțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apreciind în mod legal și temeinic

că este necesară soluționarea unitară a cauzei.

Având în vedere

considerentele expuse, recursul declarat va fi respins, ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva

Deciziei nr. 763 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS