ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2916/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2916/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 16 martie 2010, S.L. și S.F.

au solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că se

încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea nr.

221/2009 și să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei

de 500.000 Euro daune morale pentru deportarea lui S.P., soțul, respectiv tatăl

reclamantelor.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin

sentința nr. 1758 din 30 iunie 2010

a

admis în parte acțiunea formulată de S.L. și S.F. în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a

finanțelor publice Timiș și l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a

sumei de 20.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale. A respins în rest

pretențiile reclamantelor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală

activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor

persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv.

Tribunalul a reținut astfel că

reclamantele și-au legitimat calitatea de a pretinde compensații pecuniare

pentru prejudiciul moral suferit în calitate de descendent de gradul

I

și respectiv de soție

supraviețuitoare.

S-a apreciat totodată de către

tribunal că măsura administrativă a deportării în Bărăgan se încadrează în

cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, fiind circumscrisă ipotezei

particularizate de art. 3 lit. e). In acest context s-a impus concluzia că în

speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din lege și

nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a

caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură

administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate

de lege.

Tribunalul a observat că acest act

normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin

condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legii

cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în

aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

S-a constatat că reparația

prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent

bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori

soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care

au fost private.

Printre criteriile generale

identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii

morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura

lezării (în speță, îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea

obligatorie), consecințele negative suferite plan fizic și psihic, intensitatea

percepției consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației familiale,

profesionale și sociale.

Toate aceste vătămări își găsesc

expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victima acestei măsuri

administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât

aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supraenunțate, nicidecum

prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic,

imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).

De asemenea, la cuantificarea

despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra

României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare.

Totodată, instanța a avut în vedere și

celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a),

respectiv dacă reclamantele și/sau membrii familiei acestora au beneficiat sau

nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999, constatându-se că în speță autorul reclamantelor a beneficiat de

drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.

Față de cele menționate, tribunalul a

apreciat că suma de 20.000 Euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă

și proporțională cu prejudiciul moral suferit și a admis numai în parte

demersul judiciar inițiat de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 477/A din 8 martie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței tribunalului. A admis apelurile pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Timiș

și Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe

care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă

introdusă de S.L. și S.F.

Instanța de apel a reținut că prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ

a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Față de motivarea și mai ales de

soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data

soluționării apelurilor nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea

specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de

judecată.

S-a reținut că nu poate subzista nici

susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantele ar fi fost

proprietarele unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție

de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept este supus

condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul

acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai

izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în

sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea

reclamantelor cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se

plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale

specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului

intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși

nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga

de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de

drept comun.

De aceea, s-a constatat că în speță,

nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere

un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la

data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe,

ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelurilor declarate, în sensul

examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii

introductive.

Cum acest temei juridic, bazat pe art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii

constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea

controlului de legalitate, curtea a admis apelurile declarate de către pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția generală a

finanțelor publice Timiș și de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și

a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă

introdusă de către reclamante și a respins apelul declarat de S.L. și S.F.

Împotriva acestei ultime decizii au

declarat recurs reclamantele S.L. și S.F.,

întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul

admiterii apelului propriu și respingerii apelului declarat de Statul Român și

acordarea în totalitate a daunelor morale solicitate.

Au arătat că potrivit jurisprudenței

Curții de Apel Oradea, a cărei opinie o împărtășesc, decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data

pronunțării deciziei, aceasta producând efecte numai asupra cauzelor ulterioare

adoptării sale.

Au precizat că legea în vigoare la

data introducerii acțiunii trebuie să rămână aplicabilă pe tot parcursul

procesului, aceasta fiind și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 8 martie 2006 în

cauza Blecic vs. Croația, paragraf 81).

Au făcut cunoscut că promovarea

acțiunii în despăgubire în temeiul Legii nr. 221/2009 le-a creat o „speranță

legitimă" și ca urmare au un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, ceea ce le-a îndreptățit a crede că suferințele

îndurate, atât în perioada deportării cât și în perioada regimului comunist,

până în 1989, vor fi reparate cumva într-un final.

Au considerat că neacordarea daunelor

morale pentru prejudiciul suferit prin deportare ar încălca principiul

egalității și interzicerii discriminării ce a fost reluat de CEDO în Protocolul

nr. 12 la Convenție adoptat în 2000.

Concluzionând, au arătat că este

evident că prin neacordarea despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare

între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia

de tratament juridic diferit.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în

considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în

speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, daca în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al

României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamante.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.L. și S.F. împotriva deciziei

nr. 477/A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2012.