ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2916/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 16 martie 2010, S.L. și S.F. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de 500.000 Euro daune morale pentru deportarea lui S.P., soțul, respectiv tatăl reclamantelor. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 1758 din 30 iunie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de S.L. și S.F. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Timiș și l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de 20.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale.

A respins în rest pretențiile reclamantelor. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv. Tribunalul a reținut astfel că reclamantele și-au legitimat calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit în calitate de descendent de gradul I și respectiv de soție supraviețuitoare.

S-a apreciat totodată de către tribunal că măsura administrativă a deportării în Bărăgan se încadrează în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, fiind circumscrisă ipotezei particularizate de art. 3 lit. e). In acest context s-a impus concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din lege și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legii cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). S-a constatat că reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care au fost private.

Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță, îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie), consecințele negative suferite plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației familiale, profesionale și sociale. Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victima acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supraenunțate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantele și/sau membrii familiei acestora au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, constatându-se că în speță autorul reclamantelor a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990. Față de cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 Euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit și a admis numai în parte demersul judiciar inițiat de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 477/A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului. A admis apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Timiș și Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de S.L. și S.F. Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Față de motivarea și mai ales de soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelurilor nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. S-a reținut că nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantele ar fi fost proprietarele unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantelor cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, s-a constatat că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelurilor declarate, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic, bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelurile declarate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția generală a finanțelor publice Timiș și de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamante și a respins apelul declarat de S.L. și S.F. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele S.L. și S.F., întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu și respingerii apelului declarat de Statul Român și acordarea în totalitate a daunelor morale solicitate.

Au arătat că potrivit jurisprudenței Curții de Apel Oradea, a cărei opinie o împărtășesc, decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării deciziei, aceasta producând efecte numai asupra cauzelor ulterioare adoptării sale. Au precizat că legea în vigoare la data introducerii acțiunii trebuie să rămână aplicabilă pe tot parcursul procesului, aceasta fiind și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic vs. Croația, paragraf 81). Au făcut cunoscut că promovarea acțiunii în despăgubire în temeiul Legii nr. 221/2009 le-a creat o „speranță legitimă" și ca urmare au un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ceea ce le-a îndreptățit a crede că suferințele îndurate, atât în perioada deportării cât și în perioada regimului comunist, până în 1989, vor fi reparate cumva într-un final.

Au considerat că neacordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin deportare ar încălca principiul egalității și interzicerii discriminării ce a fost reluat de CEDO în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în 2000. Concluzionând, au arătat că este evident că prin neacordarea despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de tratament juridic diferit. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, daca în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamante.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.L. și S.F. împotriva deciziei nr. 477/A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.