ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2914/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 5 martie 2010, B.G. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e) și art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și, pe cale de consecință, să se oblige pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro ori echivalentul în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare.. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 1558 din 14 iunie 2010 a admis în parte demersul judiciar inițiat de B.G.

în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și 1-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 40.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de el și autorii săi, prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în perioada comunistă, a puterii totalitare instalate la 6 martie 1945 - în condițiile Deciziei nr. 200/1951. A respins în rest demersul judiciar. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv.

Tribunalul a reținut astfel că reclamantul și-a legitimat calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât și în calitate în calitate de descendent de gradul I (după mama sa, nu și după soră). S-a apreciat totodată de către tribunal că măsura administrativă a deportării în Bărăgan se încadrează în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, fiind circumscrisă ipotezei particularizate de art. 3 lit. e). In acest context s-a impus concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din lege și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legii cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). S-a constatat că reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță, îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie), consecințele negative suferite plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației familiale, profesionale și sociale. De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantul și/sau membrii familiei sale au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, constatându-se că în speță reclamantul a beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative. Față de cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 40.000 Euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit atât personal de reclamant, cât și pentru cel încercat de autoarea sa și a admis numai în parte demersul judiciar inițiat de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 659 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de reclamantul B.G.

Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți, curtea, examinând hotărârea atacată în raport de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că atât apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș cât și apelul pârâtului sunt întemeiate. Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. In conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. In cazul de fată, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Nu s-a putut reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ci doar că avea posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare decât în momentul rămânerii definitive în apel. In cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul B.G., întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor și, pe cale de consecință, menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței tribunalului. A solicitat ca la soluționarea recursului să nu se aibă în vedere decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care nu poate fi aplicată retroactiv, aceasta putând a avea incidență doar asupra acțiunilor introduse după pronunțarea ei. A arătat că prin promovarea cererii de chemare în judecată la o dată la care Legea nr. 221/2009 era pe deplin constituțională, în favoarea sa s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din lege.

A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor anterioare pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile sunt întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, perfect valabile la data promovării acțiunii. A precizat că în acest mod s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri judecătorești, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

In continuare, recurentul a înțeles a se prevala și de dispozițiile cuprinse în art. I al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, invocând și cauza Thorne contra Marii Britanii, hotărârea din 2009). A considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

A invocat în susținere și principiul garanției egalității armelor, care poate fi afectat, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.O.f. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 659 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.