ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2914/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2914/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 5 martie 2010, B.G.

a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, să se constate incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art.

3 lit. e) și art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și, pe cale de

consecință, să se oblige pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 Euro

ori echivalentul în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare..

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin

sentința nr. 1558 din 14 iunie 2010

a

admis în parte demersul judiciar inițiat de B.G. în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și 1-a obligat pe pârât la plata către

reclamant a sumei de 40.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru

prejudiciul moral suferit de el și autorii săi, prin dislocare și stabilirea

domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în perioada comunistă, a puterii

totalitare instalate la 6 martie 1945 - în condițiile Deciziei nr. 200/1951. A

respins în rest demersul judiciar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală

activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor

persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv.

Tribunalul a reținut astfel că

reclamantul și-a legitimat calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru

prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât și în calitate în calitate

de descendent de gradul

I

(după mama sa, nu și după

soră).

S-a apreciat totodată de către

tribunal că măsura administrativă a deportării în Bărăgan se încadrează în

cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, fiind circumscrisă ipotezei

particularizate de art. 3 lit. e). In acest context s-a impus concluzia că în

speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din lege și

nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a

caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură

administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate

de lege.

Tribunalul a observat că acest act

normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin

condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legii

cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în

aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

S-a constatat că reparația

prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent

bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori

soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care

a fost privată.

Printre criteriile generale

identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii

morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura

lezării (în speță, îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea

obligatorie), consecințele negative suferite plan fizic și psihic, intensitatea

percepției consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației familiale,

profesionale și sociale.

De asemenea, la cuantificarea

despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra

României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare.

Totodată, instanța a avut în vedere și

celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a),

respectiv dacă reclamantul și/sau membrii familiei sale au beneficiat sau nu de

drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

constatându-se că în speță reclamantul a beneficiat de drepturile conferite de

ambele acte normative.

Față de cele menționate, tribunalul a

apreciat că suma de 40.000 Euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă

și proporțională cu prejudiciul moral suferit atât personal de reclamant, cât

și pentru cel încercat de autoarea sa și a admis numai în parte demersul

judiciar inițiat de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 659 din 24 martie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Timiș

și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței tribunalului,

pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă

de reclamantul B.G.

Fără a supune analizei motivele de

apel invocate de părți, curtea, examinând hotărârea atacată în raport de

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, a constatat că atât apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Timiș cât și apelul pârâtului sunt întemeiate.

Motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a

fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

In conformitate cu art. 147 alin. (1)

din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile

legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării,

deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale,

sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

In cazul de fată, decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul

să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a

încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu s-a putut reține nici că

reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ci doar că avea

posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

putea pune în executare decât în momentul rămânerii definitive în apel.

In cazul de față nu s-a pronunțat încă

o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter

devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra

temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare s-a impus cu atât

mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010,

reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii

unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională

legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, s-a

constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs reclamantul B.G.,

întemeiat

pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia,

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor și, pe cale de

consecință, menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței tribunalului.

A solicitat ca la soluționarea

recursului să nu se aibă în vedere decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, care nu poate fi aplicată retroactiv, aceasta putând a avea

incidență doar asupra acțiunilor introduse după pronunțarea ei.

A arătat că prin promovarea cererii de

chemare în judecată la o dată la care Legea nr. 221/2009 era pe deplin

constituțională, în favoarea sa s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din lege.

A considera că decizia Curții

Constituționale este aplicabilă și cauzelor anterioare pronunțării sale ar

însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele îndreptățite la

despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși cererile sunt întemeiate pe dispozițiile

aceleiași legi, perfect valabile la data promovării acțiunii.

A precizat că în acest mod s-ar

încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii

față de persoane care au obținut hotărâri judecătorești, ceea ce contravine

principiului consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

In continuare, recurentul a înțeles a

se prevala și de dispozițiile cuprinse în art. I al Protocolului nr. 1

adițional la Convenție, invocând și cauza Thorne contra Marii Britanii,

hotărârea din 2009).

A considerat că aplicarea deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din

Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi

accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în

timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament

juridic diferit.

A invocat în susținere și principiul

garanției egalității armelor, care poate fi afectat, cu consecința

nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din CEDO.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în

considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în

speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.O.f. al

României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 659

din 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2012.