ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3970/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3970/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 17 februarie 2010,

reclamanții S.F., S.I. și C.D. au chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței să constate caracterul politic al măsurii administrative a dislocării

și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Giurgeni, jud. Ialomița,

ce li s-a aplicat în perioada 18 iunie 1951-20 octombrie 1954; obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri morale în cuantum de

90

.

000 euro,

respectiv 30.000 euro pentru fiecare; obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

În

drept, au invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 3104 PI din 12 noiembrie 2010,

Tribunalul Timiș

a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul să plătească reclamanților următoarele sume: reclamantei S.F.

suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale; reclamantei C.D. suma de 10.000

euro cu titlu de daune morale; reclamantului S.I. suma de 10.000 euro cu titlu de

daune morale, și a respins, în rest, acțiunea civilă, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanții

S.F., S.I. și C.D., fiind deportați în localitatea Giurgeni în perioada 18 iunie

1951-20 octombrie 1954, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală

activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, cât și după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților

acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

În

ceea ce privește

încadrarea măsurii administrative a deportării în Bărăgan în cazurile reglementate

de Legea nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat că actul normativ evocat cuprinde două

ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările

cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege,

precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având

caracter politic în cuprinsul art. 3.

Prima instanță a constatat că măsura deportării în Bărăgan

luată față de reclamanți se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009, care menționează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre

actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter

politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din

Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil

a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă

cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanții

au optat numai pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Printre criteriile generale identificate de instanță,

în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale se numără cele referitoare la

importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de

mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau

dreptul să circule), consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic

și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial

la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniențe de ordin fizic datorate

pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil,

în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate, totodată,

și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație),

intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de

instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele

atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale,

cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale

dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea

acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată

în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive,

cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul

criteriilor enunțate.

De asemenea, în cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul

s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a avut

în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor respectiv dacă petiționarul

și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, solicitând

schimbarea ei în parte, în sensul respingerii în totalitate

a acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată, arătând că

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi au rămas fără efecte juridice începând

cu data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea

acestora.

Prin decizia nr. 885 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, a

admis apelul, a schimbat

sentința în sensul că a respins acțiunea.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive

politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate,

și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare,

în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile

și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare,

astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea

deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute

de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum

și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În

ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport

cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992],

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele

din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile

art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate

și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află

în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare

(facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs

invocând dispozițiile art. 9 C. proc.

civ.

În

criticile formulate

decizia este criticată, în esență arătându-se că decizia Curții Constituționale

nu se aplică retroactiv potrivit art. 1 C. civ.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele

considerente:

Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării

legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate

acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În

speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu se

poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamanta nu era titulara

unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții S.F., S.I. și

C.D. împotriva deciziei civile nr. 885 din 17 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.