ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4141/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 3095/PI din 12 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

Timiș, a fost respinsă excepția lipsei calității procesual active a

reclamantei; a fost admisă în parte acțiunea formulată în baza Legii nr.

221/2009 de reclamanta G.G.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, acesta fiind obligat să

plătească reclamantei suma de 30.000 euro cu titlu de daune morale; a fost

respinsă în rest acțiunea.

În motivare, s-a reținut că reclamanta, prin Decizia

M.A.I. nr. 200/1951, împreună cu O.M. și O.G. - părinții reclamantei, O.P. și O.M.A.

- bunicii paterni, B.P. și B.M. - bunicii materni și B.P.E. - fratele mamei au

fost strămutați în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta G.G.M.

legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul

moral suferit în calitate în calitate de descendentă de gradul I și II.

Instanța a mai constatat că măsura deportării în

Bărăgan luată față de reclamantă și autorii acesteia se circumscrie ipotezei

prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres Decizia

M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative încriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic.

Vătămările suportate își găsesc expresia cea mai adecvată

în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive,

cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin

intermediul criteriilor enunțate.

La cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul s-a

raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea

cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând

că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la

situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce

urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea

procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a

înlocui valorile lezate.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel

reclamanta și pârâtul.

Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a

sentinței, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare a criticat cuantumul despăgubirilor

acordate, arătând că acesta este prea mic în raport cu prejudiciul moral

suferit.

A invocat neaplicarea în cauză a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, cu raportare la art. 6, 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, la art. 1 al Protocolul nr. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la art. 147

alin. (4) din Constituție.

Pârâtul a solicitat schimbarea sentinței și respingerea

cererii de chemare în judecată, invocând Deciziile nr. 1354 și, respectiv nr. 1358/2010

ale Curții Constituționale.

Prin decizia civilă nr. 839 din 04 mai 2011, Curtea de

Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința în sensul

respingerii acțiunii. A respins apelul declarat de reclamantă.

În considerentele deciziei s-a reținut că motivul pentru

care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat neconstituțional prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în

M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs

reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor

în curs de soluționare la data publicării sale și, ca atare, se impune acordarea

daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă. De asemenea,

decizia atacată a nesocotit dreptul la nediscriminare și la un proces echitabil.

Recursul nu este fondat.

Înainte de pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 761/15.11.2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că la data judecării

recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept care se pune în speță nu este, deci,

cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale

în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o decizie definitivă.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a deciziei Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta

ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă

vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului se

recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații

similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui

constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare

și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală

solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De aceea, reclamanții nu ar fi putut

avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate

cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera

în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum

era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea

la momentul pronunțării hotărârii”.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția conferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de neconstituționalitate

declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei

(cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului

juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea

controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic,

de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte

au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta

susține că s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră

definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă,

păstrând raportul de proportionalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul așa-zisei discriminări constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de neconstituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea

ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin nerespectarea efectelor obligatorii

ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat

și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

G.G.M. împotriva deciziei nr. 839 din 04 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2012.