ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4958/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4958/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin Sentința civilă

nr. 2761/PI din 20 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul T.A. împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 11.500 EURO, cu titlu de despăgubiri morale.

Prima instanță a

reținut că reclamantul a investit instanța de judecată cu o acțiune având ca

obiect acordarea de daune morale pentru suferințele îndurate personal, cât și

de familia sa (părinții și bunica paternă), efect al dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan,

până în 20 decembrie 1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, s-a

dispus ridicarea restricțiilor domiciliare pentru reclamant și bunicii săi,

împrejurări de fapt atestate de adeverința nr. T-162 din 10 mai 2001 emisă de

Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare.

S-a constatat că

reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind deportat împreună cu familia

sa, compusă din părinții T.A., T.E. și bunica paternă, T.R., decedați

actualmente, în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I nr. 200/1951.

S-a concluzionat că

în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale art. 1 din Legea nr.

221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a

caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură

administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate

de lege.

Tribunalul a apreciat

că, în respectarea dispozițiilor art. I pct. 1 al O.U.G. nr. 62/2010, cât și a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, cum

și în considerarea criteriilor supra indicate, suma globală de 11.500 de EURO

pentru suferința cauzată întregii familii a reclamantului, daune defalcate

astfel: echivalentul în lei a sumei de 5.000 EURO pentru suferința pricinuită

reclamantului, câte 2.500 pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții

reclamantului și 1.500 pentru suferința pricinuită bunicii paterne a

reclamantului, T.R., reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și

proporțională cu prejudiciul moral suferit personal, cât și de antecesori,

fiind admis astfel parțial demersul judiciar.

Prin Decizia civilă

nr. 911 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins

apelul declarat de reclamant, a fost admis apelul declarat de pârât, iar

sentința schimbată în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

S-a apreciat că,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se

impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării

sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

S-a mai reținut că nu

este întemeiată critica hotărârii atacate în sensul că prima instanță s-a

pronunțat numai pe prevederile Legii nr. 221/2009 și nu și asupra dispozițiilor

dreptului comun, întrucât concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar invoca inexistența unui concurs între legea specială (Legea nr.

221/2009) și legea generală (art. 998-999 C. civ.), în cazul despăgubirilor

pentru prejudiciul moral, drept consecință a pronunțării Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, acțiunile întemeiate pe dreptul comun pentru

prejudiciul moral cauzat, ca urmare a unei condamnări cu caracter politic, sunt

prescrise potrivit art. 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul, prin care a arătat că hotărârea este nelegală

deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică proceselor

aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor

înregistrate ulterior publicării sale.

A aprecia altfel, ar

însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

acordarea daunelor morale, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile

introductive de instanță în același timp.

În acest context,

judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data

înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Or, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecata este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Acest punct de vedere

se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea

principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o

hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Se impune respectarea

principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Invocă prevederile

art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) și art. 20 din Constituția României.

Prin aplicarea în

cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate

prevederile Declarației universale a drepturilor omului, ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, ale art. 3, art. 5 și art. 7 din Convenția europeană

a drepturilor omului, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Criticile formulate

de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie  2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește

Declarația universală a drepturilor omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, la care face trimitere

recurentul, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de

recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că în mod corect curtea de apel

a reținut că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11

și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform

art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul T.A. împotriva Deciziei civile nr. 911 din 25 mai 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG