ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2411/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2411/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 4721/30/2009

la Tribunalul Timiș, reclamantul P.S. a solicitat obligarea pârâtului S.R. reprezentat

de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș la plata a câte 500.000 euro reprezentând

contravaloarea prejudiciului moral cauzat bunicului său G.V.V. și, respectiv,

bunicii sale G.V. prin deportarea în Bărăgan a acestora și a familiilor

acestora.

În motivare, reclamantul a invocat

calitatea sa de nepot al persoanelor deportate în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951

și suferințele cauzate acestora pe perioada deportării și ulterior întoarcerii

la domiciliu.

Prin sentința civilă nr. 845/ PI din

02 aprilie 2010, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată

reținând, în esență, că Legea nr. 221/2009, temeiul invocat de reclamant, nu

prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral decât în situația

condamnaților politic, condiție ce nu este îndeplinită în cauză.

Împotriva sentinței a declarat apel

în termen reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate,

solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii.

În motivare a invocat greșita

interpretare dată dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, măsura

deportării având caracter politic.

A învederat că, față de soluțiile

date de alte instanțe (care au acordat despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009),

soluția dată de prima instanță echivalează cu o încălcare a art. 6 și 14 din C.E.D.O.

Prin decizia civilă nr. 360 din 23

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamantul P.S. reținând, în esență, următoarele:

Prima instanță nu a negat caracterul

politic al măsurii deportării antecesorilor reclamantului [(acest caracter

fiind expres prevăzut de dispozițiile art. 3 lit. e), normă pe care reclamantul

însuși și-a întemeiat pretențiile)] ci a apreciat că această măsură nu dă

dreptul la solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale în condițiile art.

5 din Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte, deportarea în baza

Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. este expres calificată de dispozițiile art. 3 lit.

e) din aceeași lege ca fiind o măsură administrativă și nu o condamnare,

aceasta presupunând existența unei hotărâri judecătorești dată de o instanță ca

urmare a derulării unui proces.

Sub aspectul despăgubirilor,

instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care

reprezentă temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale

prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și)

cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate (M.

Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art.

31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din

Constituție.

Cum, în termen de 45 de

zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

S-a constatat că încetarea s-a

produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor

juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul

reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul

acestui beneficiu.

Un alt argument în favoarea

reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții

Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de

revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea

revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a

declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

Astfel, s-a reținut că în cauză sunt

respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care

legea dispune numai pentru viitor, astfel că susținerile apelantului

referitoare la încălcarea art. 6 și 14 din C.E.D.O. cu trimitere la hotărârile

date de alte instanțe, sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul P.S., criticând-o pentru nelegalitate

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului,

casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamantul a arătat că Decizia atacata prin prezentul recurs este motivata

exclusiv pe baza invocării Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, care a declarat ca neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(l) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 în timp ce acțiunea introductivă

de instanța era motivata în drept atât pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 cât și

pe dispozițiile dreptului comun, respectiv pe art. 998 – art. 999 C. civ. și pe

dispozițiile C.E.D.O., invocate atât în fața primei instanțe, cât și în fața

instanței de apel.

Or, susține reclamantul, decizia

recurată nu face nicio referire la celelalte motive de drept, nepronunțându-se

în vreun fel asupra lor.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Criticile recurentului vizează, în

fapt, depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, prin invocarea

motivului de ordine publică privind declararea neconstituționalității art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și greșita aplicare la speță a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, ceea ce atrage încadrarea recursului în

cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din a

căror perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Este adevărat că apelul este

devolutiv în limitele cererii de apel, numai că acest principiu, consacrat de art.

295 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu împiedică invocarea, de către oricare

dintre părți sau de instanță din oficiu, a motivelor de ordine publică.

În speță, la termenul de dezbateri,

instanța de apel invocat și a pus în discuția părților un motiv de ordine

publică referitor la declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1538/2010.

Efectele deciziilor de

neconstituționalitate asupra litigiului aflat în curs de soluționare pe rolul

instanței reprezintă o problemă de ordine publică, așa încât curtea de apel a

fost îndrituită să o pună în discuție, conform art. 295 alin. (1) teza a doua C.

proc. civ. De altfel, apelantul nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică

prin motivele de apel, deoarece Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), ulterior

înregistrării cererii de apel (02 iulie 2010), fiind un motiv de ordine publică

ivit ulterior învestirii instanței de apel.

Prin urmare, curtea de apel nu a

încălcat limitele judecății, ci a pronunțat hotărârea ca urmare a examinării

unui motiv de ordine publică, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C.

proc. civ.

Criticile formulate în acest sens

sunt nefondate, cu consecința inaplicabilității cazului de casare prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului

reclamant, instanțele au redat întocmai temeiul de drept invocat de acesta și

anume dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 998 – art. 999 C. civ., precum și

dispoziții din C.E.D.O. Procedând la calificarea juridică a cererii de chemare

în judecată, care este atributul instanței de judecată, au reținut că

dispoziții legale aplicabile raportului juridic dedus judecății sunt normele

speciale ale Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și

masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 și au analizat cererea reclamantei din perspectiva

legi speciale.

Instanța de apel și-a întemeiat

soluția adoptată pe un motiv de ordine publică referitor la declararea

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

prin decizia nr. 1358/2010 .

Întrucât motivul de ordine publică

pune în discuție însuși temeiul juridic al pretențiilor formulate de

reclamantă, în mod corect a fost analizat cu prioritate față de motivele de

apel și, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea

celorlalte motive de apel.

În acest context, se impune

cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea deciziei Curții

Constituționale în faza apelului.

Astfel, prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face, însă, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale

consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată

de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci

când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul

procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul

sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această

creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată

ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza

C. împotriva României (M. Of. nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că

reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ș.a. contra

Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie

dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază

suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este

confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale

(Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat, însă, până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern,

întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011),

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse,

motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se

circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul P.S. împotriva deciziei nr. 360 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.