ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4012/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4012/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La

data de 23 februarie 2010 reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca să fie obligat acesta

prin hotărâre judecătorească să-i plătească suma de 500.000 Euro reprezentând daune

morale și 30.000 Euro daune materiale ca urmare a măsurii administrative cu

caracter politic luată împotriva familiei sale, constând în dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, prin decizia MAI nr. 200/1951.

Învestit

cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1683 din 23

iunie 2010 a admis în parte cererea reclamantului V.S. și a obligat pârâtul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

la plata către reclamant

a sumei de 85.000 Euro cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant și de

familia sa; a fost respinsă în rest acțiunea.

Pentru a dispune astfel,

instanța a avut în vedere că reclamantul a fost deportat împreună cu familia sa

în Bărăgan, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., suferințele suportate pe

perioada deportării și consecințele măsurii asupra vieții lor.

Tribunalul a apreciat că

reclamantul are calitate procesual activă, față de dispozițiile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009; că măsura deportării intră sub incidența

dispozițiilor sus-menționatei legi; că persoanele deportate au fost

prejudiciate moral și că acest prejudiciu se impune a fi reparat într-un

cuantum rezonabil.

Cererea de acordare de

despăgubiri materiale a fost respinsă cu motivarea că Legea nr. 221/2009 nu

vizează bunurile mobile, recoltele neculese și nici lucrările de reparații la

imobil.

Împotriva sentinței au

declarat apeluri părțile și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, criticând-o

pentru netemeinicie și nelegalitate.

Reclamantul a reclamat în

apel greșita cuantificare a daunelor morale și greșita respingere a cererii

vizând daunele materiale.

Pârâtul a invocat excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, a criticat cuantumul

daunelor morale acordate și a susținut că nu sunt dovedite pretențiile.

Parchetul de pe lângă Tribunalul

Timiș a criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate în sensul plafonării

impuse de O.U.G. nr. 62/2010.

Prin

decizia civilă nr. 504 din 09 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a

admis

apelurile declarate de reclamantul V.S., de pârâtul Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș; a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Curtea a respins

excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât și, reținând

caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și

1358/2010 a considerat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare,

întrucât prima instanță nu a cercetat pe fond petitul privind despăgubirile

materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii administrative.

Totodată, Curtea a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

nu se face distincție după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite în

baza legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal,

pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul V.S..

criticat decizia pentru motivul de recurs reglementat de dispoz. art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Dezvoltând foarte

amplu nemulțumirea sa cu privire la decizia atacată, recurentul a formulat, în

esență, următoarele critici:

a. - în mod greșit a

reținut instanța de apel că nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al deciziei Curții

Constituționale nr. 13598/2010.

A susținut că efectul

ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de

natură a asigura securitatea juridică și se aplică doar pentru viitor.

Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în prezentul litigiu

ar duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 14 privind dreptul la nediscriminare garantat de Convenție, art. 1

al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

b. - o altă critică

privește faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat în raport de dispozițiile

art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ. și art. 504 și urm. C. proc.

pen., indicate în apel în complinirea temeiului juridic al acțiunii.

c. - o ultimă critică

vizează neacordarea despăgubirilor pentru bunurile mobile ale gospodăriei, confiscate

ca efect al măsurii administrative (inventarul agricol și animal, recolta

neculeasă în anul 1951). Susține că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

nu are aceeași sferă de incidență cu Legea nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind

un act normativ de reparație în ceea ce privește bunurile imobile.

Prin precizările la

motivele de recurs înregistrate prin grefa instanței la data de 26 aprilie 2012

(fila 115 dosar) a arătat că locuința le-a fost restituită la data ridicării

restricțiilor domiciliare, dar într-o stare deplorabilă, terenul agricol a fost

restituit, rămânând nerestituite utilaje agricole și animale domestice. Susține

că suma solicitată drept despăgubire pentru aceste bunuri reprezintă valoarea

bunurilor confiscate și lipsa lor de folosință.

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia pentru motivele de

recurs reglementate de dispoz. art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

a. A susținut că in

mod neîntemeiat Curtea de Apel Timișoara a trimis spre rejudecare cauza atât

timp cât nici una dintre părți nu a solicitat prin cererile de apel formulate

casarea sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de

fond, situație in care instanța avea obligația sa verifice, in limitele cererii

de apel, stabilirea situației de fapt si aplicarea legii de către prima

instanța, si sa nu invoce din oficiu decât motive de ordine publica.

In consecința,

instanța de apel trebuia sa soluționeze pe fond apelurile declarate cu privire

la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale si eventual, sa

dispună desființarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond numai a capătului disjuns privind acordarea despăgubirilor

materiale, făcând aplicarea prevederilor art. 165 C. proc. civ., fără a

întârzia astfel judecarea capătului de cerere aflat in stare de judecata

privind acordarea despăgubirilor morale.

b. Referitor la

capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, acțiunea

reclamantului este lipsita le temei legal, având in vedere faptul ca prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată in M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, Curtea Constituționala a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile

administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie I989, cu modificările si completările ulterioare.

c. O ultimă critică

vizează faptul că nu se pot acorda despăgubiri materiale pentru bunurile mobile

pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, întrucât din

interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile

imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt

desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor,

în natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.

247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Totodată, nu pot fi

acordate despăgubiri in condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile

ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar.

Înalta Curte a

invocat în ședința publică din 1 iunie 2012, ca motiv de ordine publică,

incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul legii nr.12/2011, de către

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând criticile

formulate prin motivele de recurs, în ordinea priorității impuse de

raționamentul juridic, având în vedere inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul

reclamantului nu este fondat.

1.b. Critica

referitoare la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat în raport de

dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ. și art. 504 și

urm. C. proc. pen., indicate în apel în complinirea temeiului juridic al

acțiunii, nu poate fi primită.

Reclamantul a invocat

drept temei juridic al cererii de chemare în judecată dispozițiile legii

speciale, Legea nr. 221/2009, pretențiile au fost examinate ca atare de

instanțele de fond, iar condițiile de aplicare a dispozițiilor din acest act

normativ au fost evaluate și în faza apelului.

În condițiile în care

reclamantul a invocat acest temei juridic al cererii, analizarea pretențiilor

din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice

în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1)

teza I-a C. proc. civ. (potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face cereri noi).

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii lui pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată.

Excepțiile de la

regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în

teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul

unei cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității

lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

De altfel, dispoz. art.

132 alin. (1) C. proc. civ. prevăd clar că modificarea sau completarea cererii

de chemare în judecată se poate face la prima zi de înfățișare, iar acest

termen privește judecata în primă instanță.

Față de

considerentele expuse, se apreciază că, în mod corect, instanța de apel nu a

examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a

prevederilor art. 294 C. proc. civ., critica pe acest aspect nu este fondată.

1.c. Nici critica

privind neacordarea despăgubirilor materiale nu este fondată, pentru

considerente diferite de cele avute în vedere de instanța de apel, care au

determinat-o la casarea sentinței pe acest aspect.

Înalta Curte urmează

a reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 30.000 Euro reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate (utilaje

agricole, animale domestice și recolta neculeasă pe anul 1951) ca urmare a

măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși reclamantul

și familia sa, bunuri care nu i-au fost retrocedate până în prezent și pentru

care nu a fost despăgubit. A precizat că imobilul, casă și teren, i-a fost restituit

la ridicarea restricției domiciliare.

Motivarea instanței

de apel este greșită cât privește sfera de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, textul de lege nevizând și bunuri mobile.

Astfel, potrivit

textului de lege sus-menționat, persoanele prevăzute de lege pot solicita „

acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile

Legii nr. 10/2001

privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale

Legii nr. 247/2005

privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Chiar dacă textul de

lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează

exclusiv astfel de bunuri. De asemenea, se pot solicita doar bunuri care,

totodată, fac și obiectul legilor speciale de reparație menționate în text și

pentru care încă nu s-au obținut măsuri reparatorii.

Aceasta

deoarece, în cuprinsul dispoziției enunțate, se arată că pot fi solicitate

daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „…dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite…în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii

nr. 247/2005”.

Într-o

interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre

care este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular și, cum

această individualizare vizează cele două legi de reparație, Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi

obținut deja o reparație, obiectul pretențiilor materiale formulate în temeiul

Legii nr. 221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinație.

Or, cum

pretențiile reclamantului vizează bunuri mobile, constând în utilaje agricole,

animale domestice, recolta neculeasă pe anul 1951 și lipsa de folosință a

acestor bunuri, cererea reclamantului privind daunele materiale nu se

subsumează sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009.

Pentru

aceste considerente critica reclamantului pe acest aspect nu este fondată

reținându-se, în același timp, ca fiind întemeiată ultima critică formulată de

pârât ( motivul de recurs 2.c).

Cât

privește recursul pârâtului, se reține, în primul rând,

că deși

a invocat și disp.

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

dezvoltarea criticilor de recurs nu se subsumează acestui motiv, astfel că nu

poate fi cercetat din această perspectivă.

Analizând,

însă, decizia atacată în raport de criticile formulate de pârât și de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

2.a Cu

privire la prima critică formulată de pârât, se reține că a

nterior adoptării Legii

202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevedea că : „în cazul în care se

constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal

citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza

spre rejudecare primei instanțe."

Aceasta

este forma avută în vedere de Curtea de Apel care, constatând că prima instanța

nu a intrat în cercetarea fondului cererii de obligare a pârâtului la plata

daunelor materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea 221/2009, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza

spre rejudecare primei instanțe în privința acestui capăt de cerere.

În forma

modificată prin art. 27 din Legea 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

are următorul conținut: „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul (...)".

Susținerea

formulată de recurentul - pârât în sensul că instanța de apel trebuia să aplice

prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată prin Legea

202/2010 nu sunt întemeiate.

Înalta

Curte are în vedere prevederile art. XXII alin. (2) din Legea 202/2010

interpretate gramatical, din care rezultă că intenția legiuitorului a fost

aceea ca art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată să se aplice

cererilor de apel înregistrate după data de 25 noiembrie 2010, data intrării în

vigoare a Legii 202/2010, de vreme ce textul menționat face referire la

„procesele și cererile formulate".

Prin

urmare, în cadrul unui litigiu pornit înainte de intrarea în vigoare a Legii

202/2010, noile reguli de procedură vor fi aplicabile acelor cereri, formulate

în cadrul litigiului, după intrarea în vigoare a noii legi. Cum cererea de apel

este o cerere formulată în derularea unui litigiu, prevederile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. în noua redactare se vor aplica numai dacă calea de atac a

apelului a fost exercitată după data intrării în vigoare a Legii 202/2010.

Or, în

cauză, apelul formulat de reclamant a fost promovat la data de 4 august 2010, înainte

de intrarea în vigoare a Legii 202/2010, astfel încât aplicarea de către

instanța de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma

dinaintea modificării intervenite prin Legea 202/2010, este legală.

Critica

comună celor două recursuri referitoare la greșita stabilire de către instanța

de apel a efectelor în cauză ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

(critica reclamantului 1.a și a pârâtului 2.b. din motivele de recurs) prin

care reclamantul tinde la a obține daunele morale solicitate prin invocarea

neretroactivității legii civile noi și prin care pârâtul invocă lipsa de temei

juridic a acțiunii formulate de reclamant va primi următoarea dezlegare:

Aspectul,

care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011,

Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit

că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1.

Cum decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M.Of., Partea

I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea

a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în

soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control

constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale,

a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Față de dezlegarea

cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp al deciziei nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata

că în mod nelegal curtea de apel nu a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, critica pârâtului în acest sens fiind

fondată.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea

deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru

soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai

arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus,

referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, că

dreptul

la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul

art.14,

nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în

legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție

,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele

Convenției

.

Chiar

dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a

celorlalte drepturi garantate de

Convenția

Europeană

a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea

susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub

imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică

ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în

măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În

același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale

căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării

nici din perspectiva

art. 1

din Protocolul nr.

12 adițional la

Convenția

Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de

art. 14

, "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special,

pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație".

Este

vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor

drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a

statului.

În

situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În

consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în

cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se

impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului

reclamantului, admiterea recursului pârâtului și pe fond respingerea acțiunii,

în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M.Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu

se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

În

condițiile în care, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acordarea daunelor morale

prevăzute de legea specială nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar

(pentru considerentele avute în vedere în analiza recursului reclamantului)

pretențiile privind daunele materiale nu se circumscriu ariei de aplicare a

Legii nr. 221/2009.

Față de

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, va admite recursul

pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că va admite apelul

aceleiași părți, respingând apelul reclamantului, va schimba în parte sentința

primei instanțe, iar pe fond va respinge acțiunea formulată de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei civile nr. 504 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia recurată.

Respinge ca nefondat,

apelul declarat de reclamantul V.S. împotriva sentinței civile nr. 1683 din 23

iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată, în sensul că respinge și capătul de cerere privind daunele

morale, ca neîntemeiat.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul V.S. împotriva deciziei civile nr.

504 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 iunie 2012.