ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4889/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3107/PI din 12

noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 1856/30/2010 a fost

admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta

M.S.L. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În consecință,

pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 10.000 euro cu titlu de

daune morale; a fost respinsă în rest acțiunea.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere că reclamanta a solicitat să se constate că

împotriva tatălui său, Ț.A. și a bunicilor săi paterni, Ț.P. și Ț.M. (născută

B.) a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu; să fie obligat pârâtul la plata de

despăgubiri în sumă de 700.000 euro sau echivalentul în lei la cursul valutar

al BNR la data plății, din care suma de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri

materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate și neretrocedate

antecesorilor săi, lipsa de folosință a terenului în suprafață de 25 ha de care

au fost privați antecesorii săi pe perioada de 5 ani a deportării,

contravaloarea lucrărilor de reparații a casei și a anexelor aferente acesteia

pentru repunerea în starea anterioară deportării, iar suma de 500.000 euro cu

titlu de daune morale.

Instanța a constatat

că măsura deportării în Bărăgan luată față de autorii reclamantei se

circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care

menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate

de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Tribunalul a apreciat

că suma de 10.000 de euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională

cu prejudiciul moral suferit de autorii reclamantei.

În ceea ce privește

daunele materiale, instanța a observat că domeniul de aplicare al Legii nr.

10/2001 vizează imobilele "preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor" și că în identificarea bunurilor ce ar

putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja

măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele trebuie să interpreteze

dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care

circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și,

pe cale de consecință, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se

subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În speță, se solicită

în marea lor majoritate, compensații pentru bunurile materiale pretins a fi

fost confiscate de autorități; or, prin raportare la argumentele mai sus

enunțate, se exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate

solicitând, în principal, anularea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță întrucât tribunalul nu a cercetat fondul cererii sale vizând

acordarea de despăgubiri materiale și, în subsidiar, schimbarea hotărârii în

sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 888 din 18 mai 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamantei.

În considerente a reținut că Legea nr. 221/2009 instituie o răspundere civilă

delictuală specială în raport cu dreptul comun (art. 998 - 999 C. civ.),

prezumând în favoarea destinatarilor existența elementelor acestui tip de

răspundere a statului, reclamantul fiind ținut doar a face dovada încadrării

situației sale în vreunul dintre cazurile prevăzute de lege.

Această împrejurare a

fost corect reținută de prima instanță care, având în vedere măsura dispusă

față de antecesorii reclamantei, de dovada acesteia, de importanța valorilor

lezate și de consecințele strămutării deportaților și familiei acestora,

raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și

apreciind că se impune o dezdăunare la un nivel rezonabil, ținând seama și de

celelalte criterii prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000

euro, dispozițiile art. 14, 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nefiind cu nimic încălcate.

Având în vedere că

prima instanță a luat în considerare toate aceste criterii la stabilirea

cuantumului despăgubirilor acordate, este nerelevantă ca temei de schimbare a

sentinței critica reclamantei referitoare la persoana în al cărui patrimoniu se

naște dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește

despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, instanța a constatat că

cererea de acoperire a prejudiciului material nu a fost dovedită în condițiile

art. 1169 C. civ., astfel că soluția de respingere dată în primă instanță a

fost menținută.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. susținând că a fost dată cu încălcarea principiului nediscriminării

și a prevederilor art. 20 din Constituție. A solicitat acordarea despăgubirilor

morale în cuantum de 500.000 euro.

Împotriva deciziei a

declarat recurs și pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând

că la data pronunțării deciziei atacate temeiul juridic al acțiunii fusese deja

declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1.358/2012 a Curții Constituționale.

Recursul reclamantei

nu este fondat.

Nu poate fi reținută

critica privind greșita cuantificare a daunelor morale acordate reclamantei,

justificat de corecta determinare, în echitate și cu respectarea principiului

nediscriminării.

În această materie,

legiuitorul nu a stabilit criterii legale ori repere obiective pentru

determinarea prejudiciului moral, însă în lipsa acestora și în aplicarea

principiilor legale enunțate, instanțele au analizat atât suferințele efective

produse autorului reclamantei, cât și repercusiunile faptelor imputate asupra

părții însăși, procedând, în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul

moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, la

cuantificarea despăgubirilor acordate, de asemenea manieră, care să permită

celui prejudiciat să beneficieze de o reparațiune de natură a atenua

suferințele morale suferite, fără a se ajunge însă la situația îmbogățirii fără

just temei.

În termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima

să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu

efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie

în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime.

În acest context,

suma de 10.000 euro, menținută de curtea de apel, reflectă menținerea

echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă pentru

suferințele îndurate de tatăl său pe perioada stabilirii domiciliului

obligatoriu, dar și de aceasta în mod direct, ca o consecință a celor imputate

tatălui său, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurentă

argumente noi, față de cele din apel, care să conducă la diminuarea ori

majorarea cuantumului daunelor acordate.

În consecință, față

de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamantă se va respinge, ca nefondat.

Recursul pârâtului

este exercitat omisso medio întrucât această parte nu a declarat apel.

Exercitarea căilor de

atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de

instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este

guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din

Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac,

subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se

exercită.

Cauza recursului

constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să

îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul poate fi

exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și

care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât

apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei

instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile

principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul

devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi

invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se

respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară,

s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie

analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de

atac.

Față de aceste considerente

recursul pârâtului se va respinge ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S.L. împotriva Deciziei nr. 888 din

18 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.

Procesat

de GGC - NN