ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2585/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2596/30 din 08 aprilie 2010, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că, de drept, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (3) și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 iar pârâtul să fie obligat la acordarea unor despăgubiri morale reprezentând echivalentul în lei la cursul de la data plății efective, a sumei de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat, prin stabilirea domiciliului obligatoriu timp de 4 ani și 6 luni si 2 zile în perioada dictaturii comuniste, prin luarea măsurii administrative abuzive a deportării in Bărăgan.

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, solicitând inadmisibilitatea cererii despăgubirilor de ordin moral și respingerea acțiunii în ceea ce privește daunele morale, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 1767 din 02 iulie 2010, pronunțată în dosar nr. 2596/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.E. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale. A respins în rest acțiunea. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut că reclamanta C.E.

legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportată împreună cu familia ei timp de 4 ani și 6 luni si 2 zile in Bărăgan. Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Instanța a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamantă se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Tribunalul a apreciat că suma de 10.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal de reclamantă, astfel că a admis în parte acțiunea civilă formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva sentinței civile nr. 1767 din 2 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel reclamanta C.E.

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Timiș. Reclamanta a criticat hotărârea sub aspectul neacordării sumei solicitate prin acțiune, respectiv aceea de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, susținând că nu se poate face nici o distincție între persoanele condamnate politic prin hotărâre penală și cele supuse unor măsuri administrative. Pârâtul apelant a criticat hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor cu titlu de despăgubire morală reclamanta beneficiind de prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990. Pârâtul a mai arătat că prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din legea nr. 221/2009 este neconstituțional, acest text de lege rămânând fără efecte juridice.

Curtea de Apel Timișoara – secția civilă, prin decizia nr. 717 din 7 aprilie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta C.E. împotriva sentinței civile nr. 1767 din 2 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva aceleiași sentințe și rejudecând: A schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acțiunea civilă introdusă de către reclamantă împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanta C.E.

a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această critică, în speță, trebuie corelată cu efectele juridice ale deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1358 din 2010, din această perspectivă susținerile apelantei fiind neîntemeiate, în prezent, nemaiexistând temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale. Referitor la apelul declarat de către pârât, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate instanța de apel a dispus în sensul celor menționate. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel reclamanta C.E. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea in tot a sentinței si pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulata.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a reiterat situația de fapt prezentată în acțiunea introductivă. Cu privire la daunele morale solicitate, a arătat că doctrina și practica judiciară au statuat că atingerile aduse persoanei umane a unei încălcări a drepturilor sale nepatrimoniale precum dreptul la libertatea individuală, dreptul la viața personală la liniște, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, ci și morale.

Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile psihice datorate restrângerii posibilităților de viață provenite urmare a încălcării drepturilor persoanei, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele defăimărilor, calomniilor și aprecierilor defavorabile, precum și orice alte asemenea prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil in raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. In schimb, se poate acorda victimei o indemnizare cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, care ii permite sa-si aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.

De aceea, ceea ce trebuie evaluat, in realitate, este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanța sesizata cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabilească o suma necesara nu atât pentru a repune victima intr-o situație similara cu cea avuta anterior, cat de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privata. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării si fără ca aceasta satisfacție sa aibă o reala corespondenta cu prejudiciul, astfel ca la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Este de netăgăduit ca orice măsura abuziva si luata pe nedrept produce celor in cauza, suferințe pe plan moral, social si profesional, ca astfel de masuri lezează demnitatea si onoarea, libertatea individuala, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege si ca, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale. Recurenta-reclamantă a solicitat instanței să constate că cererea de acordare a daunelor morale si materiale este întemeiata iar la stabilirea întinderii acestora a cerut instanței să aibă în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura in care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către aceasta si membrii familiei sale.

Recurenta-reclamantă a arătat că în speța dedusă judecății, raportat la argumentele expuse, se impune admiterea capătului de cerere referitor la acordarea sumei de 250.000 curo cu titlu de daune morale. În drept a invocat prevederile art. Legea nr. 221/2009, art. 998-999 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale drepturilor Omului, art. 274 C. proc. civ., art. 309 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României. Cum decizia nr. 12 din 19 septembrie 20011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față și în mod legal instanța de apel a constatat că soluția care se impune în cauză este aceea de respingere a acțiunii reclamantei, chiar dacă, anterior, instanța de fond constatase că aceasta întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a deportării în Bărăgan.

Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc. civ., se constată că în cauză nu se mai impune analizarea criticilor care vizează cuantumul despăgubirilor morale, care nu mai pot fi verificate, odată ce dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele. Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 717/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 aprilie 2012.