ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2585/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2585/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2596/30 din 08 aprilie 2010, reclamanta C.E. a

chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței să constate că, de drept, îi sunt aplicabile dispozițiile art.

1 alin. (3) și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 iar

pârâtul să fie obligat la acordarea unor despăgubiri morale reprezentând

echivalentul în lei la cursul de la data plății efective, a sumei de 250.000

euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat, prin stabilirea

domiciliului obligatoriu timp de 4 ani și 6 luni si 2 zile în perioada

dictaturii comuniste, prin luarea măsurii administrative abuzive a deportării

in Bărăgan.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a depus întâmpinare, solicitând inadmisibilitatea cererii

despăgubirilor de ordin moral și respingerea acțiunii în ceea ce privește

daunele morale, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1767 din 02

iulie 2010, pronunțată în dosar nr. 2596/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta C.E. împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale.

A respins în rest acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Timiș a reținut că reclamanta C.E. legitimează calitatea de a accede la

beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportată

împreună cu familia ei timp de 4 ani și 6 luni si 2 zile in Bărăgan.

Legea nr. 221/2009

conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia

până la gradul al II-lea inclusiv.

Instanța a constatat că

măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamantă se circumscrie ipotezei

prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia

M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic.

Tribunalul a apreciat că

suma de 10.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și

proporțională cu prejudiciul moral suferit personal de reclamantă, astfel că a

admis în parte acțiunea civilă formulată de aceasta în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței civile nr. 1767

din 2 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel reclamanta

C.E. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Timiș.

Reclamanta a criticat hotărârea sub

aspectul neacordării sumei solicitate prin acțiune, respectiv aceea de 250.000 euro

pentru prejudiciul moral suferit, susținând că nu se poate face nici o

distincție între persoanele condamnate politic prin hotărâre penală și cele

supuse unor măsuri administrative.

Pârâtul apelant a criticat hotărârea

sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor cu titlu de despăgubire

morală reclamanta beneficiind de prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990.

Pârâtul a mai arătat că prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a

constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din legea nr. 221/2009 este

neconstituțional, acest text de lege rămânând fără efecte juridice.

Curtea de Apel Timișoara – secția civilă,

prin decizia nr. 717 din 7 aprilie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta C.E. împotriva sentinței civile nr. 1767 din 2 iulie 2010 pronunțată de

Tribunalul Timiș.

A admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, împotriva aceleiași sentințe și rejudecând:

A schimbat hotărârea atacată în

sensul că a respins în tot acțiunea civilă introdusă de către reclamantă

împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta C.E. a criticat hotărârea

sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această critică, în speță, trebuie

corelată cu efectele juridice ale deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și

1358 din 2010, din această perspectivă susținerile apelantei fiind

neîntemeiate, în prezent, nemaiexistând temeiul juridic de acordare a daunelor

morale potrivit reglementării speciale.

Referitor la apelul declarat de

către pârât, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede

cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanță cu

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Prin decizia civilă nr. 1358

din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce

are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a

hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Curtea Constituțională a

motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este

redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile,

astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra

Italiei).

Aceeași Curte

Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare

clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Față de această motivare

și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de

apel a constatat că la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic

prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de

către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici

susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost

proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală

sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus

condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul

acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de

către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și,

desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic

bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în

afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în

exercitarea controlului de legalitate instanța de apel a dispus în sensul celor

menționate.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel reclamanta C.E. a declarat recurs, solicitând admiterea

acestuia, modificarea in tot a sentinței si pe fond, admiterea acțiunii așa cum

a fost formulata.

În dezvoltarea motivelor de recurs

reclamanta a reiterat situația de fapt prezentată în acțiunea introductivă.

Cu privire la daunele morale

solicitate, a arătat că doctrina și practica judiciară au statuat că atingerile

aduse persoanei umane a unei încălcări a drepturilor sale nepatrimoniale precum

dreptul la libertatea individuală, dreptul la viața personală la liniște,

dreptul la cinste, la onoare, la demnitate cauzează sau pot cauza nu numai

prejudicii materiale, ci și morale.

Prejudiciile sau daunele morale

constau mai ales în durerile psihice datorate restrângerii posibilităților de

viață provenite urmare a încălcării drepturilor persoanei, în suferințele

personale și neajunsurile sociale încercate de victimele defăimărilor, calomniilor

și aprecierilor defavorabile, precum și orice alte asemenea prejudicii privind

viața personală, familială și socială a omului

În materia daunelor morale,

principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, fapt explicabil in raport de natura neeconomica a respectivelor

daune, imposibil de a fi echivalate bănește. In schimb, se poate acorda

victimei o indemnizare cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui

echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, care ii permite sa-si

aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De

aceea, ceea ce trebuie evaluat, in realitate, este despăgubirea care vine sa

compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Din acest motiv, instanța sesizata

cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabilească o

suma necesara nu atât pentru a repune victima intr-o situație similara cu cea

avuta anterior, cat de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privata.

Recunoașterea unui drept de

despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care

poate contrabalansa efectul vătămării si fără ca aceasta satisfacție sa aibă o

reala corespondenta cu prejudiciul, astfel ca la cuantificarea sumei accentul

trebuie pus pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Este de netăgăduit ca orice măsura

abuziva si luata pe nedrept produce celor in cauza, suferințe pe plan moral,

social si profesional, ca astfel de masuri lezează demnitatea si onoarea,

libertatea individuala, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege si

ca, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifica

acordarea unei compensații materiale.

Recurenta-reclamantă a solicitat

instanței să constate că cererea de acordare a daunelor morale si materiale

este întemeiata iar la stabilirea întinderii acestora a cerut instanței să aibă

în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic si psihic, importanta valorilor

morale lezate, măsura in care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu

care au fost percepute consecințele vătămării de către aceasta si membrii

familiei sale.

Recurenta-reclamantă a arătat că în

speța dedusă judecății, raportat la argumentele expuse, se impune admiterea

capătului de cerere referitor la acordarea sumei de 250.000 curo cu titlu de

daune morale.

În drept a invocat prevederile art. Legea

nr. 221/2009, art. 998-999 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 și 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale drepturilor Omului, art.

274 C. proc. civ., art. 309 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat pentru

considerentele care succed.

Prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de

conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de

Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin

deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

(publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele deciziilor nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of. al României.

Cum decizia nr. 12 din 19 septembrie

20011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în

interesul legii a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la

această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului

litigiu.

Înalta Curte constată că

decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în prezentul litigiu

nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei

în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a

întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic

pentru soluționarea cauzei de față și în mod legal instanța de apel a constatat

că soluția care se impune în cauză este aceea de respingere a acțiunii

reclamantei, chiar dacă, anterior, instanța de fond constatase că aceasta

întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura

administrativă a deportării în Bărăgan.

Tot astfel, pentru considerentele

anterior expuse, reținute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțate de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, referitoare

la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., se

constată că în cauză nu se mai impune analizarea criticilor care vizează

cuantumul despăgubirilor morale, care nu mai pot fi verificate, odată ce

dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost

solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele.

Având în vedere

temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 717/A din 7 aprilie 2011 a Curții de

Apel Timișoara – secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 05 aprilie 2012.