ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3892/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3892/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 1108/30/2010, la data

de 18 februarie 2010, reclamanta S.S. a chemat în judecată Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să constate caracterul politic al măsurii administrative a internării

ei în colonia de muncă în fosta U.R.S.S., în perioada 14 ianuarie 1945-08

decembrie 1949, pentru munci de război; să dispună obligarea pârâtului la plata

unor despăgubiri morale în cuantum de 40.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că la data de 14

ianuarie 1945, față de ea s-a luat măsura administrativă a internării în colonia

de muncă din localitatea Sverloski, mina Volodarka din fosta U.R.S.S.

Deși la acea dată avea vârsta de 22 ani, a fost obligată

să lucreze în aceleași condiții cu bărbații, fiindu-i pusă în primejdie viața și

sănătatea.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1809/PI din 08 iulie 2010, pronunțată

în Dosar nr. 1108/30/2010, Tribunalul Timiș

a admis acțiunea formulată de reclamanta S.S. împotriva pârâtului Statul

Român, pentru plata daunelor morale, sens în care a obligat pârâtul să-i plătească

reclamantei 40.000 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune

morale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a avut în vedere

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum și pe cele ale

alin. (4) al aceluiași text legal, care prevede că acest act normativ se aplică

și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege

nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor

cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,

cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile

art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești

pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au

obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare

a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei

legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit.

a), b) sau c).

Prin hotărârea din 25 ianuarie 1991 a Comisiei județene

Timiș pentru aplicarea Decretului nr. 118/1990 reclamantei i-a fost recunoscută

ca vechime în muncă perioada 14 ianuarie 1945-08 decembrie 1949, în baza art. 1

lit. a) din Decretul nr. 118/1990.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr.

118/1990 constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei

și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât

o persoană, după data de 06 martie 1945, pe motive politice a fost deportată în

străinătate după 23 august 1944.

Având în vedere prevederile art. 5 alin. (4) din Legea

nr. 221/2009, Tribunalul a reținut că reclamanta este îndreptățită să primească

daune morale în baza actului normativ menționat.

A motivat că deși art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri morale doar pentru condamnări politice,

astfel de despăgubiri se acordă și pentru măsuri administrative cu caracter politic.

De asemenea, chiar dacă Legea nr. 221/2009 privește, prin titlul său, condamnările

politice sau măsurile administrative cu caracter politic, pronunțate în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989, pe de o parte, art. 5 alin. (4) prevede că legea

se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile reglementate de

Decretul-Lege nr. 118/1991, iar, pe de altă parte, măsura deportării în străinătate,

chiar dacă a fost dispusă începând cu 14 ianuarie 1945, a avut o formă continuă,

menținându-se și după data de 06 martie 1945.

Tribunalul a mai reținut că, odată dovedită condamnarea

cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă

existența prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare,

dovadă ce nu a fost făcută în speța de față.

Soluționând cauza în echitate, raportat la împrejurările

concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă reclamanta

și la durata acesteia, Tribunalul a apreciat că aceasta are dreptul la 40.000 de

euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea sa în străinătate.

Împotriva sentinței civile nr. 1809 din 08 iulie 2010

pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 1108/30/2010,

a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, solicitând admiterea apelului,

schimbarea în parte a sentinței civile apelate în sensul respingerii în tot a acțiunii

reclamantei.

Prin decizia nr. 720 A din 07 aprilie 2011, Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 1809 din 08 iulie 2010 pronunțată

de Tribunalul Timiș pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea

formulată de reclamanta S.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358/2010, a

reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse

în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări

paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4

din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată

a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul

art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1

alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere

de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul

de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale

declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii

reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.

În raportul juridic dedus judecății nu s-a pronunțat încă

o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv,

instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și

legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât

pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează

un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă,

după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau o ordonanță.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta

S.S.,

solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei recurate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 1809/PI

din data de 08 iulie 2010, pronunțate de Tribunalul Timiș.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept

pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia instanței

de apel este nelegală pentru următoarele argumente:

Prin decizia pronunțată, Curtea de Apel Timișoara, face

trimitere la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin

care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 al 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Însăși Curtea de Apel Timișoara în decizia civilă pronunțată

în cauză motivează „Decizia Curții Constituționale de la data publicării sale în

M. Of. (15 noiembrie 2010) este obligatorie pentru instanțe”.

Or, sentința civilă nr. 1809/PI a fost pronunțată de Tribunalul

Timiș la data de 08 iulie 2010, iar potrivit art. 1 C. civ. „Legea dispune numai

pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”.

Și după intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 1173 din 11 februarie 2011, a recunoscut dreptul la acordarea de daune morale

beneficiarilor Legii nr. 221/2009.

Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că Statul

Român, trebuie să răspundă pentru erorile judiciare și pentru măsurile abuzive luate

împotriva cetățenilor săi în perioada 1945-1989.

Recursul este nefondat.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă, întemeiate

pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduc în discuție chestiunea efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, decizie prin care prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Decizia Curții Constituționale a fost publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile

art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011,

decizie prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul

de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel

Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din

21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere

unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea

anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21

octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot

fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice

aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.

Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19

septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza

textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și

urmează a fi avută în vedere în soluționarea raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis

excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale,

a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o

hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii

nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui

temei juridic pentru soluționarea cauzei de față și în mod legal instanța de apel

a constatat că soluția care se impune în cauză este aceea de respingere a acțiunii..

Pe de altă parte, situația reclamantei nu se circumscrie

domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea

nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura

deportării în U.R.S.S. a fost luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres

prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care

face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S.

a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația

civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30

de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al

doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința

unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică

în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență

etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege

nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Reclamanta a fost deportată pentru că era etnic german,

iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile

art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei

miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează

aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative

Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani

deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al

acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar

fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație.

Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

S.S. împotriva deciziei nr. 720/A din 07 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.