ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3416/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3416/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, reclamanta P.A.H. a chemat în judecată pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat instanței să constate

caracterul politic al deportării în U.R.S.S. a tatălui său și să oblige pârâtul

la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral.

Prin Sentința civilă

nr. 1805 din 8 iulie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantă și a obligat pârâtul să-i plătească acesteia suma de 50.000 euro

sau echivalentul în RON la data plății, cu titlul de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că tatăl reclamantei a fost deportat în

U.R.S.S., unde a participat la munca de reconstrucție, în perioada ianuarie

1945 - 15 decembrie 1949, astfel că reclamanta este persoană îndreptățită la

acordarea daunelor morale în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin Hotărârea

Comisiei județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990,

tatălui reclamantei i-a fost recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă

perioada 15 ianuarie 1945 - 15 decembrie 1949, în baza art. 1 lit. a) din

Decretul lege nr. 118/1990, fiindu-i acordată, totodată, o indemnizație lunară

de 983 RON, potrivit art. 3 alin. (1) din același act normativ.

Prin Decizia civilă

nr. 814A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara - Secția civilă, s-a

dispus respingerea apelului declarat de reclamantă, admiterea apelului declarat

de pârât și schimbarea sentinței atacată, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009, însă măsura deportării în U.R.S.S. luată

asupra autorului acesteia nu face obiectul acestei legi speciale de reparație.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv

norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Decizia a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorie, conform

disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, și ale art. 147

alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea 47/1992, republicată, și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, indicând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ. Arată că instanța de apel a făcut o greșită încadrare a

situației de fapt în prevederile Legii nr. 221/2009. Astfel, în mod eronat s-a

reținut că deportarea etnicilor germani a fost decisă și pusă în aplicare de

autoritățile sovietice de ocupație, ceea ce contravine scopului Legii nr. 221/2009.

Motivarea deciziei

atacate este contradictorie întrucât s-a analizat incidența deciziei instanței

de contencios constituțional în speța de față, iar pe de altă parte a reținut

că măsura deportării nu este imputabilă Statului Român.

Dispozițiile art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces

echitabil și impune un tratament egal pentru situații analoage sau comparabile.

În ce privește

aplicarea legii în timp, consideră că aplicarea deciziei instanței de

contencios constituțional într-un proces pendinte și suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului, ceea ce duce la instituirea unui tratament

inegal al părților.

Decizia nr. 1358/2010

pronunțată de Curtea Constituțională nu poate retroactiva fără a afecta

garantarea art. 6, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Sunt încălcate

principiile tempus regit actum, cel al neretroactivității legii civile și

principiul aplicării ex nunc al deciziilor Curții Constituționale.

Reglementările internaționale prevalează față de cele interne, iar statuările

Curții Europene a Drepturilor Omului față de cele ale instanței de contencios

constituțional.

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Deși recurenta a

indicat drept motive de nelegalitate al deciziei recurate dispozițiile art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de

încadrare, analiza susținerilor reclamantei fiind posibilă doar din perspectiva

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Legalitatea deciziei

atacate, cu referire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față

de înlăturarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a

fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009

(indiferent dacă măsura deportării autorului său ar face sau nu obiectul Legii

nr. 221/2009), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la

această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminări" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta P.A.H. împotriva Deciziei civile nr. 814/ A din 20

aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2012.

Procesat de GGC - AZ