ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 81/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 904 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta S.D. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantei suma de 25.000 euro echivalentă în RON la data plății, cu titlu de daune morale. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că tatăl reclamantei a fost deportat în B. în baza dispoziției nr. 200/1951 a Ministerului Finanțelor Publice; aici, deportatul a suportat suferințe îndelungate, fiind prejudiciat psihic și fizic. Deportarea a avut consecințe și asupra familiei sale; mai mult, la întoarcerea la domiciliu, din averea sa nu a mai găsit decât casa aflată într-un stadiu avansat de degradare.

Pentru aceste considerente, văzând că sunt incidente disp. art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că se impune repararea prejudiciului într-o manieră rezonabilă, instanța a dispus conform celor mai sus arătate. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În motivare, a invocat că despăgubirile acordate depășesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, că persoana prejudiciată nu a suferit o condamnare și că prima instanță nu a respectat principiul proporționalității și nici criteriul echității la stabilirea și acordarea despăgubirilor. Prin decizia civilă nr. 112 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, instanța a admis apelul declarat de pârât și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a constatat că, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională, a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, s-au declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice. S-a reținut că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că Deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, însă în cauza pendinte nu există o hotărâre definitivă anterioară publicării deciziei instanței de contencios în M. Of. împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând drept motive de nelegalitate art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârât.

Susține că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la instanța de fond anterior pronunțării Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate, astfel că Decizia nr. 1358/2010 nu este aplicabilă în cauză. A aprecia altfel ar însemna încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituția României și a art. l din Protocolul nr. 12 la Convenția C.E.D.O., creând o discriminare între persoanele aflate în situații similare. Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor de fond nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data introducerii acțiunii.

Mai arată că, pe lângă încălcarea principiului egalității în drepturi, instanța de apel a nerespectat și principiul neretroactivității legii consacrat în art. 1 C. civ. și în art. 15 alin. (2) din Constituția României. în acest sens invocă cauza Blecic v.Croația, reținută și de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1354/2010, arătând că preeminența reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată expres de art. 20 din Constituția României. Reclamanta invocă Decizia nr. 830/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, ca o paralelă între reținerile instanței de contencios constituțional cu privire la respectarea celor două principii evocate. În finalul criticilor, arată că motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ. nu are incidență în cauză, având în vedere că în prezenta cauză nu a fost sesizată Curtea Constituțională cu vreo excepție de neconstituționalitate. Analizând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente: Reclamanta a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs. Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.D. împotriva deciziei civile nr. 112 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.