ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2028/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1155 din 17 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în

parte acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta C.A.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat

pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri

morale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, în baza

Deciziei 200/1951 a M.A.I.

Având în vedere suferințele suportate

de reclamantă ca urmare a deportării în Bărăgan, consecințele acestei măsuri

asupra vieții sale, ținând seama de necesitatea reparării echitabile a

prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de

dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a dispus conform celor mai sus

arătate.

Împotriva sentinței au declarat apel

în termen ambele părți.

Reclamanta C.A. nu a motivat apelul

declarat.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor, a arătat că despăgubirile acordate depășesc în cuantum limitele

stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, că persoana prejudiciată nu a fost

condamnată și că prima instanță nu a respectat principiul proporționalității și

nici criteriul echității la stabilirea și acordarea despăgubirilor.

Prin decizia civilă nr. 506 din 9

martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul

reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată, în sensul

respingerii în totalitate a acțiunii introductive de instanță.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri

pot fi acordate, normele arătate încetându-și astfel efectele juridice.

Este adevărat că această încetare s-a

produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147

alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere

numai pentru viitor, însă încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o

hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat

prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea

de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea

neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării

legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul

și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția

(în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul

constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja

legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea

reținerii incidenței în cauză a sus - mentionatelor decizii ale Curții Constituționale

îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la

pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea revizuirii unei

hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat

neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta C.A., arătând că prin soluția pronunțată, instanța de apel a

încălcat principiul egalității în drepturi și normele legale în materie,

respectiv, cauza a fost judecată în fond la data de 17 iunie 2010, anterior

soluționării excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 221/2009, situație față de care decizia Curții Constituționale

evocată de către instanța de apel nu are aplicabilitate în cauză.

O interpretare contrară este de natură

să încalce dispozițiile art. 16 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 12

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența acestei instanțe

în materie.

Instanța de apel a încălcat și

dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în ceea ce

privește noțiunea de „bun

”

, în sensul că după pronunțarea unei

hotărâri, chiar nedefinitive, persoana îndreptățită beneficiază de un bun în

sensul dispozițiilor legale anterior citate.

Reclamanta a mai arătat că, prin

aplicarea efectelor deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a

încălcat principiul neretroactivității legii, întrucât legea în vigoare la

momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot

cursul procesului, fiind astfel eludate astfel dispozițiile art. 1 C. civ., art.

15 alin. (2) din Constituție și hotărârile Curții Europene în materie, a căror

prioritate în dreptul intern este consacrată de art. 20 din Constituție, precum

și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale care statuează asupra

neretroactivității legii în materia Legii nr. 10/2001.

De asemenea, reclamanta a mai arătat

că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., reținut de

instanța de apel ca argument în motivare, nu are incidență în cauză, întrucât pârâtul

nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre în această pricină.

înalta Curte, analizând cu prioritate

excepția tardivității formulării cererii de recurs, datorită caracterului său

peremptoriu, constată că aceasta este nefondată, în raport de înscrisurile noi

depuse în recurs.

Astfel, din nota de inventar din 05

mai 2011 și confirmarea de primire depuse, în copie, la dosarul cauzei, de

apărătorul recurentei - reclamante, rezultă că la data arătată s-a expediat, de

către acesta, corespondență către Curtea de Apel Timișoara, iar eventualul

dubiu rezultat din absența plicului prin care a fost expediat recursul este de

natură să creeze prezumția formulării în termen a acestei căi de atac, motiv

pentru care excepția de tardivitate va fi respinsă.

Decizia recurată a fost comunicată

reclamantei la data de 21 aprilie 2011, astfel încât data de 5 mai 2011 la care

s-a realizat expedierea prin poștă a recursului se situează în interiorul

termenului de recurs, care s-a r fi împlinit la 9 mai 2011.

Analizând pe fond recursul, înalta

Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta:

Decizia privind neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este producătoare de

efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept

consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficientă actelor normative declarate neconstituționale

”

.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantei axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

în sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în

interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 martie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de

constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu

Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul

intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost

analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra

conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din

Constituție, și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja

expuse.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” îl constituie

decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega

însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care

fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Instanța de apel nu a constatat

incidența în cauză a dispozițiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., ci s-a referit

la textul de lege arătat ca argument justificativ al concluziilor privind speța

dedusă judecății, aspect ce nu are însă nici o relevanță asupra soluției

adoptate în ansamblul său, reprezentând doar o chestiune de tehnică de

motivare.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 506 din 9 martie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 martie 2012.