ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3070/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3070/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei civile de față constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1050 din 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin în Dosar nr. 332/115/2010 a fost admisă în parte acțiunea civilă

formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta I.V. împotriva pârâtului

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

În

consecință, instanța a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

50.000 euro, echivalent în lei la data plății.

Pentru

a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 750.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării sale și a părinților săi în

Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Având

în vedere suferințele suportate de persoanele deportate, de consecințele

acestei măsuri asupra vieții acestora, ținând seama de necesitatea reparării în

cuantum rezonabil a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite

condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a dispus conform

celor mai sus arătate.

Împotriva

sentinței au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul, criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate.

Reclamanta

nu a motivat apelul declarat.

Pârâtul

a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.

În

motivare a invocat că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele cerute de Legea

nr. 221/2009 pentru acordarea de despăgubiri, că persoanele vătămate au

beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și că prima instanță nu

a respectat principiul proporționalității și nici criteriul echității la

stabilirea și acordarea despăgubirilor.

Prin

Decizia nr. 593 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin

împotriva Sentinței civile nr. 1050 din 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin în Dosar nr. 332/115/2010 în contradictoriu cu reclamanta I.V.

A

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea

reclamantei.

A

respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru

a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Solicitând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan,

măsură dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., reclamanta și-a întemeiat

pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin

Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor

despăgubiri.

Tot

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. 62/2010, act normativ ce

stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele

decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind,

astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum,

în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul

nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției,

aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În

consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru

daune morale formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice.

Este

adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și

pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că

deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se

observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre

definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea

nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de

despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe

de altă parte, constatarea neconstituționalității normelor menționate are efect

de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a

arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în

concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se

prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra

raporturilor juridice deja legate între părți.

În

fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a

sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea

prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C.

proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive

în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o

dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.V., întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că hotărârea instanței

de apel este nelegală pentru:

Nerespectarea

principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie.

Acțiunea

introdusă de reclamantă a fost înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data

de 04 decembrie 2009, judecata asupra fondului având loc la data de 10 iunie

2010.

Prin

urmare, cererea a fost înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea

excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, (la fel ca și apelul motivat declarat de intimata-pârâtă), situație

în care Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în

cauză.

A

aprecia altfel ar duce la încălcarea disp. art. 16 din Constituția României

care prevede că "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților

publice, fără privilegii și fără discriminări", creând o discriminare

între persoanele care au introdus acțiunea principală în relativ aceeași

perioadă și care au obținut o hotărâre în fond rămasă definitivă la alt moment.

De

asemenea, o astfel de interpretare este în contradicție cu prevederile art. 1

din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, adoptat în anul 2000.

Sfera

suplimentară de protecție stabilită de art. 1 din Protocolul 12, se referă și

la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept

specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și

exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei

autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în

care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a

se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în

jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Thorne

vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.

Judecătorul

cauzei aflate pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de

chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub

imperiul unei legi în vigoare la acea dată, și să mai constate că ar exista

neegalitate între persoanele care au obținut hotărâre judecătorească definitivă

până la data de 15 noiembrie 2010, dată la care s-a publicat decizia Curții

Constituționale, față de celelalte persoane, care din cauza tergiversării

judecării cauzei au pierdut această șansă.

În

consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența

sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Simpla

împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment al

hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și

rezonabil de diferențiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul

discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în

situații identice la data introducerii acțiunilor.

În

acest sens, recurenta-reclamantă a invocat soluțiile pronunțate în recurs de

magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins recursul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cauze

asemănătoare.

Nerespectarea

principiului neretroactivității legii și normelor legale în materie.

La

data introducerii cererii de chemare în judecată s-a manifestat expres dreptul

de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din

măsurile abuzive incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5

alin. (1) lit. a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Principiul

neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit

căreia legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după

intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice

petrecute anterior.

Acest

principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., unde se prevede că

"Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"

precum și în art. 15 alin. (2) din Constituția României, unde se stipulează că

"Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile" și reprezintă un factor de stabilitate a

circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera

nesiguranța circuitului civil și ar crea neîncredere în lege cu rezultate

nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.

"Efectul

ex nunc al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de

natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de

drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în

acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele

deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile

ce urmează a se înfăptui în viitor (...)" (Decizia Curții Constituționale

nr. 838/2009)

În

sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic

c/a Croația parag. 81), invocată și de Curtea Constituțională în motivarea

Deciziei nr. 1354/2010, unde se arată: "Astfel, la data introducerii

cererii de chemare în judecata, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu

constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale

imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material,

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v.

Croația, parag. 81)."

Preeminența

reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată

expres de Constituția României, care prevede în art. 20 că "Dispozițiile

constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."

În

sensul obligativității respectării celor două principii arătate mai sus, Curtea

Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr.  830/2008, care în

considerente apreciază că: "(...) Așa fiind, Curtea reține că analiza pe

care o impune controlul de constituționalitate trebuie, în mod necesar, să

înceapă prin a califica situația juridică reglementată prin norma de lege

criticată. Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală

anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se

produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în

vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii

reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea

nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se

vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor

efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.

Or,

Curtea constată că legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor

reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil,

dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză

în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se

vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.

Prin urmare, legea nouă are ca unic domeniu temporal de acțiune faza inițială

de constituire a situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic

creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea

principiului tempus regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea.

Mai

mult, noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele

îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul

notificărilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia

doar de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla împrejurare de fapt -

soluționarea cu întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral

privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de

diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul

discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură,

aflate, așa cum s-a arătat în prealabil, în situații identice."

Nerespectarea

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de

"bunuri" privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială

(a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der

Mussele împotriva Belgiei, Series A no. 70, p. 23, § 48), precum și în situații

precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern

corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o

speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de

proprietate [a se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunțată în Cauza

Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei, Series A no. 332, p.

21, § 31, Hotărârea pronunțată în Cauza Draon împotriva Franței [MC], nr.

1.513/03, § 65, Convenția Europeană a Drepturilor Omului 2005-IX, Hotărârea

pronunțată în Cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei (dec.) [GC],

no. 39794/98, ECHR 2002-VII, § 69, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunțată în

Cauza Trgo împotriva Croației].

Tot

potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un

stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1,

adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a

bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru

juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care

îndeplinesc anumite condiții, (a se vedea, Hotărârea din 22 iunie 2004

pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125,

CEDO 2004-V).

În

această situație, se apreciază că după pronunțarea unei hotărâri, chiar

nedefinitive, persoanele îndreptățite beneficiază de un bun în sensul art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Motivul

de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ. nu are incidență în

cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o

hotărâre cu privire la această pricină.

Recurenta-reclamantă

a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivele invocate în

fața primei instanțe, respectiv în ce privește cuantumul despăgubirilor

solicitate, apelul fiind nemotivat.

Pentru

argumentele menționate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului

și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat și admiterii

apelului său.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed.

Cu

titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu au fost

dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezei pe care aceste motive o

reglementează.

Criticile

vizând efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 se

încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dar sunt nefondate.

Prin

Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege menționat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art.

147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și

pentru trecut (ex tunc).

Fiind

incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În

acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act

juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite,

pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat

naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea

raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se

va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li

se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intră sub incidența noului act normativ.

Sunt

în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială).

Nu

este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în

temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu

exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de

judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel

puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici

nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un "bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care

s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea

ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în

recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial."

Cum

Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță,

decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 martie 2011, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurentul-reclamant, întrucât, prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional,

a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da

coerență ordinii juridice.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să

îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În

acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or,

în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul

pretinsei "discriminări" constă, astfel, în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării,

din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Tot

astfel, pentru considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp ale Deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și față de prevederile art.

330

7

C. proc. civ., se constată că susținerea vizând nelegalitatea

hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate nu poate

fi primită și că analizarea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de

reclamantă nu se mai impune deoarece dispozițiile legale care au constituit

temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au

încetat efectele.

Susținerea

recurentei-reclamante conform căreia motivul de revizuire prevăzut la pct. 10

din art. 322 C. proc. civ. nu are incidență în cauză, întrucât intimatul-pârât

nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre cu privire la această

pricină nu poate fi primită.

Astfel,

prin Deciziile nr. 1482/2010 și nr. 1483/2010, precum și prin alte decizii,

Curtea Constituțională a respins, ca devenită inadmisibilă excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, excepție ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, în alte dosare, cu

motivarea că prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21

octombrie 2010 a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale și, așa fiind, sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 29

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care prevăd că "Nu pot face obiectul

excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie

anterioară a Curții Constituționale".

Având

în vedere temeiurile arătate, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul

publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta I.V. împotriva Deciziei nr. 593 din 16 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 4 mai 2012.

Procesat

de GGC - GV