ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3409/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3409/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 538 din 30 martie 2010, pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin, a fost admisă în parte cererea precizată formulată de reclamanta

G.E. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și a fost

obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 45.000 euro echivalent în

RON la data efectuării plății, cu titlul de daune morale.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în

vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale

pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării în baza Deciziei 200/1951 a

M.A.I. în Bărăgan.

Reținând că starea de fapt relatată este

conformă cu realitatea, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. e),

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, că se impune repararea prejudiciului

suferit, însă într-un cuantum rezonabil, instanța a dispus conform celor mai

sus arătate.

În ceea ce privește cererea vizând

despăgubirile materiale, prima instanță, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat

act de renunțarea reclamantei la judecata acestui capăt de cerere.

Prin Decizia civilă nr. 85 din 26 ianuarie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat

de reclamantă, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost

schimbată în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

avut în vedere că, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta

temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I

și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care

aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art.

31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, și ale art. 147 alin. (4) din

Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această

dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale

de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat

efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992,

republicată, și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat

temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a

încetat efectele juridice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta, susținând că această hotărâre este nelegală, deoarece prin

reținerea incidenței deciziei instanței de contencios constituțional se încalcă

principiul egalității în drepturi. Aceasta se aplică doar proceselor înregistrate

ulterior publicării sale în Monitorul Oficial. A aprecia în alt mod ar însemna

să existe un tratament distinct între persoanele care au reușit să obțină o

hotărâre definitivă și cele care, din motive neimputabile lor, nu au reușit.

Prin Decizia nr. 1354/2010, Curtea

Constituțională a reținut că principiul egalității și interzicerii

discriminării a fost reluat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în art.

1 din Protocolul nr. 12.

Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat

să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată și să constate că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi aflate în vigoare la acea dată.

Invocă principiul neretroactivității legii

civile consacrat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României

și arată că la momentul formulării cererii de chemare în judecată s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita daune morale.

Consideră că, pe lângă prevederile Legii nr.

221/2009, în cauză sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale

Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 18, 23, 24, 25, Convenției

Europene a Drepturilor Omului, art. 3, 5, 7 (Anexa 1), Rezoluția ACPE nr.

1096/1996 și Rezoluția ACPE nr. 1481/2006, coroborate cu dispozițiile art. 20

din Constituția României.

Faptul că legiuitorul nu a intervenit în

termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României pentru a

modifica prevederile declarate neconstituționale nu este imputabil petenților.

La termenul din 8 martie 2012, instanța a

constatat intervenit decesul reclamantei și a dispus introducerea în cauză a

moștenitorilor acesteia.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Criticile formulate de recurentă aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit

celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de

lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede

că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc

efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind

incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod

valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Se va face, astfel, distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care

aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat

naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la

momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate

fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată,

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia

trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, au dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia

de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma

juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de

apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat

neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată"

și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții

Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.".

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale

Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15

noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale,

în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că

nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu

a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a

statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror

cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminări"

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi decelată nicio

încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează,

într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a ONU, la care face trimitere recurenta, acestea sunt

documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele

membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate

internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe

temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele

internaționale.

Pentru considerentele expuse, constatând că,

în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă și continuat de moștenitorii săi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta G.E.

- decedată, și continuat de moștenitorii G.A.D., G.F.D. și G.I. împotriva

Deciziei civile nr. 85 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ