ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2034/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 645 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Caras-Severin a admis în parte acțiunea reclamanților G.V. și L.C. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata, către reclamanta G.V. a sumei de 125.000 euro și, respectiv, către reclamantul L.C., a sumei de 10.000 euro prin echivalent în lei la data executării. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 euro invocând prejudiciul moral suferit de reclamanta G.V. în nume personal și de ambii reclamanți ca urmare a deportării familiei lor în Bărăgan.

Având în vedere suferințele suportate de reclamanți și de familia acestora ca urmare a deportării în Bărăgan, de consecințele acestei măsuri asupra vieții lor, ținând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a dispus conform celor mai sus arătate. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că reclamanții nu au fost condamnați și că prima instanță nu a respectat principiul proporționalității și nici criteriul echității la stabilirea și acordarea despăgubirilor. Prin decizia civilă nr. 498 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv, norma legală care reprezenta temeiul acordării daunelor morale în baza actului normativ arătat, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. 62/2010, act normativ ce stabilea cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice, încetare ce s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

În favoarea incidenței în cauză a deciziilor de neconstituționalitate sus¬menționate, instanța de apel a reținut că, prin Legea nr. 177/2010 s-a introdus cazul de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții G.V. și L.C., formulând următoarele critici: I. Hotărârea recurată încalcă dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 CEDO, care consacră în mod expres principiul egalității părților în procesul civil și interzice intervenția legiuitorului în actul de justiție.

Or, aplicarea deciziei de neconstituționalitate persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost încă soluționate, instituie un tratament juridic discriminatoriu față de cele ale căror pretenții au fost soluționate favorabil anterior deciziei arătate. Aplicarea deciziei de neconstituționalitate unui proces în curs de soluționare și suprimarea temeiului juridic al acțiunii reprezintă o intervenție a legislativului în actul de justiție și creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei de neconstituționalitate.

II. Hotărârea instanței de apel încalcă art. 14 CEDO privind interzicerea discriminării și art. 1 din Protocolul nr. 12 adiționale la Convenție, conform cărora exercitarea unui drept trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, pe orice criterii. III. Soluția instanței de apel încalcă art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ce garantează dreptul de proprietate și, de asemenea, jurisprudența instanței europene în materie, în virtutea cărora reclamanții au o „speranță legitimă" în accepțiunea textului legal arătat. În acest sens, arată că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale este inaplicabilă în cauză, iar instanța era datoare a soluționa cererea acordând prioritate reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului, conform art. 20 din Constituția României.

Recursul este nefondat, potrivit argumentelor ce succed: 1. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate. Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

În speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens. II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurenții - reclamanți se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare. Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării ” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. III. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). în mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței' de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă ” , fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene, critica recurenților-reclamanți în acest sens urmând a fi înlăturată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.V. și L.C. împotriva deciziei nr. 498 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.