ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2034/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 645 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Caras-Severin a admis

în parte acțiunea reclamanților G.V. și L.C. în contradictoriu cu Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata, către

reclamanta G.V. a sumei de 125.000 euro și, respectiv, către reclamantul L.C.,

a sumei de 10.000 euro prin echivalent în lei la data executării.

Pentru a dispune astfel, instanța a

avut în vedere că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei

de 5.000.000 euro invocând prejudiciul moral suferit de reclamanta G.V. în nume

personal și de ambii reclamanți ca urmare a deportării familiei lor în Bărăgan.

Având în vedere suferințele suportate

de reclamanți și de familia acestora ca urmare a deportării în Bărăgan, de

consecințele acestei măsuri asupra vieții lor, ținând seama de necesitatea

reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt

îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a

dispus conform celor mai sus arătate.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că

reclamanții nu au fost condamnați și că prima instanță nu a respectat

principiul proporționalității și nici criteriul echității la stabilirea și

acordarea despăgubirilor.

Prin decizia civilă nr. 498 din 9 martie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a

schimbat sentința atacată și a respins acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv, norma legală care reprezenta

temeiul acordării daunelor morale în baza actului normativ arătat, iar prin

Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale

prevederile art. I și II din O.U.G. 62/2010, act normativ ce stabilea cuantumul

în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

În consecință, norma legală ce a

reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de

reclamanți și-a încetat efectele juridice, încetare ce s-a produs înainte de

stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat -

cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului

moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

În favoarea incidenței în cauză a

deciziilor de neconstituționalitate sus¬menționate, instanța de apel a reținut

că, prin Legea nr. 177/2010 s-a introdus cazul de revizuire de la pct. 10 al art.

322 C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase

definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra

excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea,

ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții G.V. și L.C., formulând următoarele critici:

I. Hotărârea recurată încalcă dreptul

la un proces echitabil reglementat de art. 6 CEDO, care consacră în mod expres

principiul egalității părților în procesul civil și interzice intervenția

legiuitorului în actul de justiție. Or, aplicarea deciziei de

neconstituționalitate persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr.

221/2009 nu au fost încă soluționate, instituie un tratament juridic

discriminatoriu față de cele ale căror pretenții au fost soluționate favorabil

anterior deciziei arătate.

Aplicarea deciziei de

neconstituționalitate unui proces în curs de soluționare și suprimarea

temeiului juridic al acțiunii reprezintă o intervenție a legislativului în

actul de justiție și creează premisele unei discriminări între persoane care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament

juridic diferit, funcție de deținerea unei hotărâri definitive la data

pronunțării deciziei de neconstituționalitate.

II. Hotărârea instanței de apel

încalcă art. 14 CEDO privind interzicerea discriminării și art. 1 din

Protocolul nr. 12 adiționale la Convenție, conform cărora exercitarea unui

drept trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, pe orice criterii.

III. Soluția instanței de apel încalcă

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ce garantează dreptul de

proprietate și, de asemenea, jurisprudența instanței europene în materie, în virtutea

cărora reclamanții au o „speranță legitimă" în accepțiunea textului legal

arătat.

În acest sens, arată că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale este inaplicabilă în cauză, iar instanța era datoare a

soluționa cererea acordând prioritate reglementărilor internaționale din

materia drepturilor fundamentale ale omului, conform art. 20 din Constituția

României.

Recursul este nefondat, potrivit

argumentelor ce succed:

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul aposteriori de constituționalitate.

Prin constatarea neconstituționalității

textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de

instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu se poate susține că

ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

stabilității juridice.

În speță, pretențiile deduse judecății

nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susțin

recurenții-reclamanți, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de

justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate

independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

II. Discriminarea presupune aplicarea

unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau

similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei critici

recurenții - reclamanți se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate

până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de

instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea

obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în

mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării

”

îl constituie decizia de

neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

III. Referitor la noțiunea de „bun”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M.

Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

în mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței' de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absenta unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă

”

, fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv,

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României,

paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională

nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea

organului jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține încălcarea

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene,

critica recurenților-reclamanți în acest sens urmând a fi înlăturată.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții G.V. și L.C. împotriva deciziei nr. 498 din 9 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 martie 2012.