ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1143 din 16 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanții B.G. și B.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata, către reclamantul B.G., a sumei de 80.000 euro, iar către reclamantul B.I., a sumei de 60.000 euro echivalent în lei, cu titlu de daune morale. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 875.000 euro pentru primul reclamant și, respectiv, de 375.000 euro pentru al doilea, invocând prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan în baza Deciziei 200/1951 a M.A.I.

Având în vedere suferințele suportate de persoanele deportate, de consecințele acestei măsuri asupra vieții acestora, ținând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța de fond a dispus conform celor mai sus arătate. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a arătat că despăgubirile acordate depășesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, că persoanele prejudiciate nu au fost condamnate și că prima instanță nu a respectat principiul proporționalității și nici criteriul echității la stabilirea și acordarea despăgubirilor.

Prin decizia civilă nr. 113 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința și a respins acțiunea, reținând că prin Decizia nr. 1358/20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv, norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

In consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice, încetare ce s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri - și destinatarul acestui beneficiu. In favoarea incidenței în cauză a deciziilor de neconstituționalitate mai sus arătate, instanța de apel a reținut și împrejurarea că prin Legea nr. 177/2010 s-a introdus cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea unei cereri de revizuire a unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța, ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B.I. și B.G., arătând că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat principiul egalității în drepturi și normele legale în materie, respectiv, cauza a fost judecată în fond la data de 16 iunie 2010, anterior soluționării excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, situație față de care decizia Curții Constituționale evocată de către instanța de apel nu are aplicabilitate în cauză. O interpretare contrară este de natură să încalce dispozițiile art. 16 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența acestei instanțe în materie.

Reclamanții au mai arătat că, prin aplicarea efectelor deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, fiind astfel eludate astfel dispozițiile art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituție și hotărârile Curții Europene în materie, a căror prioritate în dreptul intern este consacrată de art. 20 din Constituție, precum și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale care statuează asupra neretroactivității legii în materia Legii nr. 10/2001. De asemenea, reclamanții au mai arătat că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc.

civ., reținut de instanța de apel ca argument în motivare, nu are incidență în cauză, întrucât pârâtul nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre în această pricină. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția tardivității formulării cererii de recurs, datorită caracterului său peremptoriu, constată că aceasta este nefondată în raport de înscrisurile noi depuse în recurs. Astfel, din nota de inventar din 14 martie 2011 și confirmarea de primire depuse, în copie, la dosarul cauzei, de apărătorul recurenților-reclamanți, rezultă că la data arătată s-a expediat, de către aceștia, corespondență către Curtea de Apel Timișoara, iar eventualul dubiu rezultat din absența plicului prin care a fost expediat recursul (deși la pct. 3 de pe nota de inventar se menționează „recurs Dosar nr. 4062/115/2009 B.G.

și B.I.") este de natură să creeze prezumția formulării în termen a acestei căi de atac, motiv pentru care excepția de tardivitate va fi respinsă. Analizând pe fond recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamanților axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 26 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituție, și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Instanța de apel nu a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., ci s-a referit la textul de lege arătat ca argument justificativ al concluziilor privind speța dedusă judecății, aspect ce nu are însă nici o relevanță asupra soluției adoptate în ansamblul său, reprezentând doar o chestiune de tehnică de motivare. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității formulării recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.I., B.G. împotriva deciziei nr. 113 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2012.