ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2012

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1143 din 16 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în

parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanții B.G. și B.I.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat

pârâtul la plata, către reclamantul B.G., a sumei de 80.000 euro, iar către

reclamantul B.I., a sumei de 60.000 euro echivalent în lei, cu titlu de daune

morale.

Pentru a dispune astfel, instanța a

avut în vedere că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei

de 875.000 euro pentru primul reclamant și, respectiv, de 375.000 euro pentru

al doilea, invocând prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan

în baza Deciziei 200/1951 a M.A.I.

Având în vedere suferințele suportate

de persoanele deportate, de consecințele acestei măsuri asupra vieții acestora,

ținând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit

și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009,

instanța de fond a dispus conform celor mai sus arătate.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a arătat că

despăgubirile acordate depășesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010,

că persoanele prejudiciate nu au fost condamnate și că prima instanță nu a

respectat principiul proporționalității și nici criteriul echității la

stabilirea și acordarea despăgubirilor.

Prin decizia civilă nr. 113 din 26

ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

pârâtului, a schimbat sentința și a respins acțiunea, reținând că prin Decizia nr.

1358/20 octombrie 2010, Curtea  Constituțională  a  declarat neconstituționale

disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv,

norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri, iar prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale

prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și)

cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

In consecință, norma legală ce a

reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de

reclamanți și-a încetat efectele juridice, încetare ce s-a produs înainte de

stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat -

cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului

moral prin acordarea de despăgubiri - și destinatarul acestui beneficiu.

In favoarea incidenței în cauză a deciziilor

de neconstituționalitate mai sus arătate, instanța de apel a reținut și

împrejurarea că prin Legea nr. 177/2010 s-a introdus cazul de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea unei

cereri de revizuire a unei hotărâri rămase definitive în situația în care

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și

a declarat neconstituțională legea, ordonanța, ori o dispoziție dintr-o lege

sau o ordonanță.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții B.I. și B.G., arătând că, prin soluția pronunțată, instanța

de apel a încălcat principiul egalității în drepturi și normele legale în

materie, respectiv, cauza a fost judecată în fond la data de 16 iunie 2010,

anterior soluționării excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile art.

5 din Legea nr. 221/2009, situație față de care decizia Curții Constituționale

evocată de către instanța de apel nu are aplicabilitate în cauză.

O interpretare contrară este de natură

să încalce dispozițiile art. 16 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 12

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența acestei instanțe

în materie.

Reclamanții au mai arătat că, prin

aplicarea efectelor deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat

principiul neretroactivității legii, întrucât legea în vigoare la momentul

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul

procesului, fiind astfel eludate astfel dispozițiile art. 1 C. civ., art. 15 alin.

(2) din Constituție și hotărârile Curții Europene în materie, a căror

prioritate în dreptul intern este consacrată de art. 20 din Constituție, precum

și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale care statuează asupra neretroactivității

legii în materia Legii nr. 10/2001.

De asemenea, reclamanții au mai arătat

că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., reținut de

instanța de apel ca argument în motivare, nu are incidență în cauză, întrucât

pârâtul nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre în această pricină.

Înalta Curte, analizând cu prioritate

excepția tardivității formulării cererii de recurs, datorită caracterului său

peremptoriu, constată că aceasta este nefondată în raport de înscrisurile noi

depuse în recurs.

Astfel, din nota de inventar din 14

martie 2011 și confirmarea de primire depuse, în copie, la dosarul cauzei, de

apărătorul recurenților-reclamanți, rezultă că la data arătată s-a expediat, de

către aceștia, corespondență către Curtea de Apel Timișoara, iar eventualul

dubiu rezultat din absența plicului prin care a fost expediat recursul (deși la

pct. 3 de pe nota de inventar se menționează „recurs Dosar nr. 4062/115/2009 B.G.

și B.I.") este de natură să creeze prezumția formulării în termen a

acestei căi de atac, motiv pentru care excepția de tardivitate va fi respinsă.

Analizând pe fond recursul, Înalta

Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta:

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamanților axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în

interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 26 ianuarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de

constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția,

respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul intern

consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost

analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra

conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din

Constituție, și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja

expuse.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în

mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Instanța de apel nu a constatat

incidența în cauză a dispozițiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., ci s-a

referit la textul de lege arătat ca argument justificativ al concluziilor

privind speța dedusă judecății, aspect ce nu are însă nici o relevanță asupra

soluției adoptate în ansamblul său, reprezentând doar o chestiune de tehnică de

motivare.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității

formulării recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții B.I., B.G. împotriva deciziei nr. 113 din 26 ianuarie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

27 ianuarie 2012.