ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2810/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 martie 2010 la Tribunalul Caraș Severin reclamantul P.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș Severin, obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale pentru persoanele din familia sa, care au fost deportate în Bărăgan prin decizia M.A.I. nr. 200/1951. În drept au fost invocate dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 918 din 25 mai 2010 a fost admisă în parte acțiunea și pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 75.000 euro echivalent în lei, la data plății reprezentând daune morale.

Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul. Reclamantul a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, invocând greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate, față de gravitatea prejudiciului moral suferit. Pârâtul a solicitat schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În motivare, a invocat că despăgubirile acordate depășesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, că persoanele prejudiciate nu au fost condamnate și că prima instanță nu a respectat principiul proporționalității și nici criteriul echității la stabilirea și acordarea despăgubirilor. Prin decizia nr. 595 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în tot acțiunea și a respins apelul reclamantului.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, măsură dispusă prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I., reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre părți. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În critici se arată că: - decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol; - art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, obligă la respectarea principiului neretroactivității și speranței legitime; - art. 20 din Constituție statuează preeminența tratatelor comunitare și a jurisprudenței CEDO; - se impune respectarea principiului egalității în fața legii, evitarea creării unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, consacrate prin art. 16 din Constituția României. Recursul nu este fondat. Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură să poată fi încadrată ipotezei pe care aceste dispoziții le reglementează - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Sub aspectul criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că D ecizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C.C. împotriva deciziei nr. 595 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2012.