ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2810/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 23 martie 2010 la Tribunalul Caraș Severin reclamantul P.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul

român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș Severin, obligarea

acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale pentru persoanele din

familia sa, care au fost deportate în Bărăgan prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 918 din 25

mai 2010 a fost admisă în parte acțiunea și pârâtul a fost obligat la plata

către reclamant a sumei de 75.000 euro echivalent în lei, la data plății reprezentând

daune morale.

Împotriva sentinței au declarat apel

atât reclamantul cât și pârâtul.

Reclamantul a solicitat schimbarea

sentinței în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, invocând

greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate, față de gravitatea

prejudiciului moral suferit.

Pârâtul a solicitat schimbarea

sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a invocat că

despăgubirile acordate depășesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010,

că persoanele prejudiciate nu au fost condamnate și că prima instanță nu a

respectat principiul proporționalității și nici criteriul echității la

stabilirea și acordarea despăgubirilor.

Prin decizia nr. 595 din 16 martie

2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a

schimbat în parte sentința în sensul că a respins în tot acțiunea și a respins

apelul reclamantului.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că solicitând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, măsură dispusă prin decizia nr.

200/1951 a M.A.I., reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii

nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au

fost publicate în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010, devenind, astfel,

obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în

termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu

au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției,

aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor

juridice dintre părți.

Împotriva acestei

decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

În critici se arată

că:

- decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol;

- art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces

echitabil, obligă la respectarea principiului neretroactivității și speranței

legitime;

- art. 20 din

Constituție statuează preeminența tratatelor comunitare și a jurisprudenței

CEDO;

- se impune respectarea

principiului egalității în fața legii, evitarea creării unor situații juridice

discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive,

consacrate prin art. 16 din Constituția României.

Recursul nu este

fondat.

Cu prioritate este de

observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură

să poată fi încadrată ipotezei pe care aceste dispoziții le reglementează -

când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul

criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că D

ecizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional

nu

mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul P.C.C. împotriva deciziei nr. 595 din 16

martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.