ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1802/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 992 din 03 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă în parte acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamantele C.E. și L.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. În consecință, instanța a obligat pârâtul la plata către reclamanta C.E. a sumei de 50.000 euro și, respectiv, către reclamanta L.M. a sumei de 75.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 875.000 euro și, respectiv, de 375.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru suferințele morale suportate ca urmare a deportării lor și a familiei lor în B., în baza în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Împotriva sentinței, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Prin decizia nr. 502 din 09 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea reclamantelor. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamantele și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamante și-a încetat efectele juridice. Curtea de Apel a arătat că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele C.E. și L.M., solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului declarat de pârât, ca nefondat. În motivarea recursului, reclamantele au arătat că instanța de apel nu a respectat principiul egalității în drepturi și normelor legale în materie.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, (la fel ca și apelul motivat declarat de intimata-pârâtă), situație în care Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză. A aprecia altfel, ar duce la încălcarea disp.

art. 16 din Constituția României și este în contradicție cu prevederile art. l din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat in anul 2000. Sfera suplimentară de protecție stabilită de art. l din Protocolul 12, se referă și la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră.

Aceste principii au fost reluate în jurisprudenta recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009. Recurentele au invocat și nerespectarea de către instanța de apel a principiului neretroactivitații legii și normelor legale în materie. La data introducerii cererii de chemare în judecata s-a manifestat expres dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din măsurile abuzive incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivitații este și jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată și de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1354/2010.

Preeminența reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată expres de Constituția României, care prevede în art. 20. Totodată, s-a invocat nerespectarea art. l din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială, precum și în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate. După pronunțarea unei hotărâri, chiar nedefînitive, persoanele îndreptățite beneficiază de un bun în sensul art. l din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ. nu are incidență în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre cu privire la această pricină. La termenul din 13 martie 2012, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția tardivității declarării recursului, în raport de data comunicării deciziei atacate (21 aprilie 2011), ultima zi pentru declararea acestuia fiind 7 mai 2011 (sâmbătă), situație în care termenul s-a prelungit până luni, 9 mai 2011, prima zi lucrătoare după împlinirea termenului. Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 10 mai 2011 (marți).

Excepția tardivității declarării recursului, va fi însă respinsă, având în vedere înscrisurile depuse de recurentele-reclamante, prin avocat D.B.D., în combaterea acestei excepții. Astfel, potrivit dovezii de trimitere recomandată aflată la dosar, recursul a fost transmis prin poștă la data de 5 mai 2011, iar potrivit confirmării de primire aflată la dosar, recursul a fost primit la Curtea de Apel Timișoara la data de 10 mai 2011. Prin urmare, declararea recursului de către reclamante s-a făcut înlăuntrul termenului legal de 15 zile, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Recursul va fi respins, ca nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurente aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalitătii unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte, a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstitutionalitătii textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Având în vedere considerentele reținute privind încetarea efectelor dispozițiilor legii speciale ce au constituit temei juridic pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate de reclamante, nu se mai impune analizarea criticii privind greșita reținere în motivarea curții de apel a motivului de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ. Față de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității declarării recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.E. și L.M. împotriva deciziei nr. 502 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2012.