ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1550/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș Severin la 26 aprilie 2010, reclamanta C.M.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul la 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura strămutării în comuna Pietroiu, Satul Nou, în perioada 18 iunie 1951 - 22 martie 1956, măsură administrativă cu caracter politic dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul Caraș Severin - secția civilă, prin sentința nr. 1857 din 11 noiembrie 2010, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin la echivalentul în lei la data efectuării plății, al sumei de 8.000 euro. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că strămutarea reclamantei și a familiei sale din localitatea de domiciliu, Greoni, în localitatea Pietroiu din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la data de 22 martie 1956, a avut consecințe negative în plan psihic și fizic asupra celor deportați. S-a considerat că această măsură administrativă cu caracter politic se circumscrie dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2003, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, astfel cum au fost dovedite cu probele administrate, echivalând cu o condamnare privativă de libertate.

Față de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 și ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 și având în vedere și jurisprudența C.E.D.O. în materie, s-a considerat că suma de 8.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă în raport cu afectarea dreptului la libertate, demnitate și educație afectate prin deportare. Împotriva sentinței menționate au declarat apel ambele părți. Reclamanta a criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului redus al despăgubirilor acordate față de consecințele negative ale strămutării asupra sa și a familiei. Reclamanta apelantă a solicitat admiterea în tot a cererii de chemare în judecată. Pârâtul apelant a solicitat schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii, motivând că despăgubirile în cuantumul acordat depășesc limitele stabilite prin O.U.G.

nr. 62/2010, că persoanele prejudiciate nu au suferit o condamnare politică și că prima instanță nu a respectat principiile proporționalității și echității în acordarea daunelor. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 358 din 23 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. Prin aceeași hotărâre s-a respins apelul reclamantei. Prin considerentele deciziei menționate, instanța de apel a reținut, în esență, că urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii reclamantei de acordare a daunelor morale și-a încetat efectele juridice.

Cum, în termen de 45 de zile de la data publicării deciziei în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus în acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din legea fundamentală. Un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a deciziei Curții Constituționale a fost considerat ca fiind introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive, în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța, sau o dispoziție din acestea.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta C.M.I.A., criticând-o ca nelegală și solicitând admiterea în tot a acțiunii sale. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că legea aplicabilă prezentului litigiu este Legea nr. 221/2009 în integralitatea sa, întrucât efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se pot aplica doar pentru viitor și nu și cauzelor în curs de judecată. S-a învederat că, prin aplicarea deciziei menționate s-a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol ce obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.

De asemenea, s-a invocat încălcarea principiilor egalității în fața legii și nediscriminării în raport cu situația altor justițiabili care au obținut hotărâri definitive ori irevocabile, pentru același temei legal, în cauze introduse în același timp pe rolul instanțelor. Recurenta a invocat prin ultimul motiv de recurs încălcarea dreptului său la apărare, în condițiile în care nu s-a dat curs cererii sale de amânare pentru angajarea unui apărător, formulată la 16 februarie 2011. Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând criticile invocate de recurenta - reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Critica formulată prin ultimul motiv de recurs vizând încălcarea dreptului la apărare al reclamantei nu poate fi primită. Într-adevăr, la 16 decembrie 2011, apelanta reclamantă a formulat o cerere de amânare pentru angajarea unui apărător, însă instanța a respins această cerere ca fiind neîntemeiată, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate.

Soluția asupra cererii de amânare este legală având în vedere, pe de o parte, faptul că aceasta nu a fost temeinic motivată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 156 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, la dosar s-a depus, odată cu calea de atac formulată de reclamantă, delegația prin care avocatul M.S.C. a fost mandatată să redacteze apelul și să o reprezinte pe aceasta (fila 13 dosar apel). Prin urmare, nu se poate reține că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al reclamantei, recursul fiind și sub acest aspect nefondat. În consecință, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei C.M.I.A. împotriva deciziei civile nr. 358 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M.I.A. împotriva deciziei nr. 358 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.