ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5069/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 14 iulie 2010 reclamanta C.E. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la plata daunelor morale pentru prejudiciul

suferit urmare a deportării întregii familii din localitatea L., județul Caraș-Severin,

în Câmpia Bărăganului.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1557 din 30

septembrie 2010 a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata

sumei de 17.500 euro daune morale, echivalent în lei la data plății.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că reclamanta împreună cu familia sa au fost dislocați

din comuna L., județul Caraș-Severin și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în

localitatea F., Câmpia Bărăganului, până în anul 1955, prin decizia Ministerului

Afacerilor Interne nr. 200/1951, măsură ce reprezintă o măsură administrativă cu

caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, astfel

încât are dreptul la despăgubiri conform art. 5 din aceeași lege.

La evaluarea daunelor

morale prima instanță a avut în vedere criteriile legale și jurisprudențiale și

a apreciat că reclamanta este îndreptățită la a primi o reparație, în cuantumul

stabilit prin dispozitivul hotărârii.

Împotriva acestei decizii

au declarat apel reclamanta și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta a criticat

hotărârea sub aspectul neacordării cuantumul daunelor morale solicitate prin acțiune.

Pârâtul a criticat hotărârea

sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând daune morale,

arătând că reclamanta a primit o reparație în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

În subsidiar, a criticat cuantumul daunelor morale, considerându-l exagerat de mare

în raport de prejudiciul real suferit de victimele măsurii administrative.

Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, prin decizia civilă nr. 902A din 24 mai 2011a respins apelul reclamantei,

ca nefondat; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării

ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității

acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că, la

data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamanta nu deținea un „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta C.E. în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Principalele critici au

vizat faptul că în mod greșit instanța de apel a aplicat Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale întrucât procesul a fost pornit anterior pronunțării acesteia.

Totodată, a arătat că în mod nelegal s-a admis apelul pârâtului pe excepție, în

condițiile în care această parte a criticat doar aspecte de fond și nu a invocat

nicio excepție.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile privind stabilirea

greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul care interesează

prioritar în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care

au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Cu privire la efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată

s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare

a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat

se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în M.

Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of., astfel încât Curtea de Apel în

mod legal a reținut că produce efecte în cauză această decizie.

Așa fiind, chiar dacă

pârâtul nu a invocat-o expres prin motivele de apel, fiind de ordine publică nu

putea fi ignorată de către instanță.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii, critica reclamantei în acest sens fiind

nefondată.

Este de necontestat că

măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată împotriva reclamantei

i-a generat prejudicii de netăgăduit și că aceasta, în baza textului inițial al

legii era îndreptățită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat făcând aplicarea

art. 3 lit. e), raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cu toate acestea, chiar

dacă la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, fiind vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale

nu își mai pot produce efectele juridice.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal

și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare în sens

contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea

ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative,

să fie astfel înlăturat.

În acest context al analizei,

se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a Deciziei

Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală

- a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care

(în compunerea prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel

cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789/711.2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu

mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale europene,

nu i le legitimează”.

Față de aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei civile nr. 902/A din 24

mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie

2012.