ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3043/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3043/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

La data de 20 mai 2010 reclamanta M.V.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând să se constate că se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de

500.000 Euro daune morale pentru deportarea în Bărăgan a părinților săi O.G. și

O.E., precum și a bunicii sale C.R., în prezent decedați.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1448 din 9 septembrie 2010

a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 7500 Euro daune morale,

echivalentul în lei la data plății.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de autorii

reclamantei în perioada 18 iunie 1951-5 ianuarie 1956 prin decizia MAI nr. 200/1951,

se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Prin raportare la criteriile stabilite

prin dispoz. art. 5 lit. a) din legea specială, având în vedere jurisprudența

Curții Europene, prima instanță a apreciat că reclamanta este îndreptățită să

primească suma de 7500 Euro daune morale pentru prejudiciul moral suferit de

autorii săi.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta M.V.

și pârâtul Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Reclamanta a criticat în apel

cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale susținând că suma oferită

este mult prea mică față de întinderea prejudiciului.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat, la

rândul său, cuantumul despăgubirilor

acordate, considerat a fi exagerat în raport de împrejurarea că reclamanta este

beneficiara Decretului-lege

nr. 118/1990 și

având în vedere plafonarea despăgubirilor impusă de O.U.G.

nr. 62/2010.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 479/A

din 8 martie 2011,

a respins apelul declarat de

reclamanta M.V. împotriva sentinței civile nr. 1448 din 9 septembrie 2010

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin; a admis apelul declarat de către

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleiași sentințe și rejudecând, a

schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă

introdusă de către reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca

neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al

constituționalității acestui text de

lege

cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile CEDO.

Curtea a reținut că, la data

soluționării apelului, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în Monitorul Oficial și prin urmare

reclamanta nu deținea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 CEDO.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta M.V.

Critica a vizat faptul că instanța de

apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

In sensul aplicării principiului

neretroactivității, a arătat că este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația,

paragraful 81).

A invocat practica neunitară la

nivelul Curții de Apel Oradea și faptul că înalta Curte a dat câștig de cauză

multor petenții aflați în situații juridice similare, prin care s-au acordat

despăgubiri conf. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009.

A susținut că s-a stabilit un drept

subiectiv patrimonial în favoarea sa,

care

se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional

nr.

1 CEDO.

Recurenta a arătat că aplicarea

deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale

ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii

introductive și a invocat Protocolul nr. 12 CEDO.

La termenul de dezbateri din data de 4

mai.2012 Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției

pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de

motivul de recurs invocat din oficiu,

precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentei,

curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv

aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot

fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire

la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, publicată în

M.Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii

a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie

pentru

instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât,

în

raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța

supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării

lor în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin

decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în

acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu

alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Așa fiind, chiar dacă este de

necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată

împotriva autoarei recurentului a generat prejudicii incontestabile, nu poate

fi primită susținerea în sensul că este îndreptățit la repararea integrală a

prejudiciului în baza Legii nr. 221/2009 prin acordarea de daune morale.

Chiar dacă la data promovării acțiunii

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este

incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit

înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act

neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de

neconstituționalitate, s-a dat

eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se

controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod

discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat.

In acest context

al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în Monitorul

Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea

acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de înalta

Curte de

Casație și Justiție care (în

compunerea prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ.

,

astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M.Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011. Partea

I

- a statuat

că în situația în care judecătorul continuă să

aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale

cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le

legitimează".

Astfel cum s-a

arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții

Constituționale, ca urmare a sesizării

acesteia cu excepția de

neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil

și nici dreptului

la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre

definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la

despăgubiri morale.

In același timp, trebuie observat că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile, critica în acest sens nefiind fondată.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare -

conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul "discriminării"

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

In același timp nu poate fi vorba de o

încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional l

a

Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea

reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

Este vorba, așadar, de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

In situația analizată, însă,

drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a

statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat

anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Nici critica referitoare la faptul că,

în cadrul aceleiași curți de apel, s-au pronunțat soluții favorabile

persoanelor care au promovat acțiuni similare, nu poate constitui o justificare

pentru admiterea prezentului recurs, o astfel de susținere neputând fi

încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 C. proc.

civ.

In concluzie,

față de decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe

în condițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia,

redat

mai sus, s-a analizat aspectul privind respectarea principiului

neretroactivității

legii civile, prin aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

proceselor în curs de judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se

poate susține că soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni

celor două principii, constituțional și convențional.

Față de toate

aceste considerente, hotărârea recurată apare ca fiind

dată cu aplicarea corectă a normelor

naționale și convenționale anterior analizate.

In consecință, recursul declarat de

reclamantă va fi respins ca

nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta M.V. împotriva deciziei nr. 479/A din 8 martie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 mai 2012.