ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4901/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4901/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de

12 mai 2009 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta S.V. a solicitat,

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se

constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării în Câmpia

Bărăganului a bunicilor și străbunicilor săi și obligarea pârâtului la plata

sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.

În motivare, reclamanta

a arătat că bunicii și străbunicii săi au fost deportați în Câmpia Bărăganului,

unde, în toată această perioadă au fost supuși la suferințe fizice și psihice, iar

la întoarcerea acasă, în localitatea de unde au fost deportați, casa familiei a

fost găsită vandalizată, toate bunurile fiind furate.

În cauză a formulat întâmpinare

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii

instituite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând daune

morale este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit și

este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Prin sentința civilă

nr. 1053 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și

a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data efectuării

plății, a sumei de 5.000 euro.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951,

bunicii și străbunicii reclamantei, au fost strămutați din localitatea de domiciliu,

M., în localitatea R.N., din Câmpia Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951 - 20

decembrie 1955, aceasta făcând

dovada, prin declarația

martorului audiat, a nivelului de trai avut înainte și după deportare, a condițiilor

foarte grele în care au trăit, a nivelului de trai mult mai scăzut față de cel avut

înainte de deportare, a privațiunilor suferite ca urmare a deportării antecesorilor.

Față de prejudiciile

morale suferite de reclamantă, instanța de fond a apreciat că suma de 5.000

euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel ambele părți.

Reclamanta S.V. nu a motivat

apelul în fapt și în drept.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că beneficiază de dreptul la despăgubiri

morale doar persoanele condamnate politic, iar prejudiciul invocat, și reținut de

către prima instanță, a fost remediat prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990

ceea ce exclude o nouă reparație în acest sens, nefiind justificată suma de 5.000

euro, acordată.

Prin decizia civilă

nr. 959 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei; a admis apelul pârâtului, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a

acțiunii.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea

de temei juridic a pretențiilor și corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate

pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Față de soluția Curții

Constituționale descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la

data soluționării căii de atac nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială

în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță.

Fiind declarat neconstituțional

tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări

de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea

reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează

în afara ordinii constituționale și juridice.

Împotriva acestei decizii

a formulat recurs reclamanta S.V., formulând următoarele critici:

I. Prin soluția pronunțată,

instanța de apel a încălcat principiul egalității în drepturi și normele legale

în materie, respectiv, cauza a fost soluționată în primă instanță la data de 19

iunie 2010, anterior soluționării excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009, situație față de care Decizia Curții Constituționale

evocată de către instanța de apel nu are aplicabilitate în speță, iar simpla împrejurare

că momentul rămânerii definitivă a hotărârii este situat anterior sau ulterior deciziei

de neconstituționalitate arătată, nu constituie un criteriu obiectiv și rezonabil

de diferențiere în ceea ce privește modalitatea de soluționare a litigiilor similare.

O interpretare contrară

este de natură să încalce dispozițiile art. 16 din Constituție, art. 1 din Protocolul

nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența acestei instanțe

în materie.

II. Prin aplicarea efectelor

Deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității

legii, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată

este aplicabilă în tot cursul procesului, fiind astfel eludate astfel dispozițiile

art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituție și hotărârile Curții Europene

în materie, a căror prioritate în dreptul intern este consacrată de art. 20 din

Constituție, precum și Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale care statuează

asupra neretroactivității legii în materia Legii nr. 10/2001.

III. Prin aplicarea în

cauză a efectelor deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 a fost încălcat

dreptul la un proces echitabil și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

în ceea ce privește noțiunea de bun așa cum este consacrată de acest act normativ.

IV. Motivul de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ. nu are incidență în cauză, întrucât intimatul-pârât

nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre în această pricină.

Recursul este nefondat

pentru următoarele argumente:

I. Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

II. Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul

neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 iunie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

III.

Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare

a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii

introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu se poate

susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu

se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și stabilității juridice.

În speță,

pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit

susține recurenta-reclamantă, intervenției intempestive a legiuitorului în actul

de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate

independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

Decizia de neconstituționalitate

nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu

referire la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât

„bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul

efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt

însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”

(Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie

2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă

efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate

nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței

europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei

Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie

dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă

în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra

României, parag. 137).

Noțiunea de „speranță

legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală

declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

IV. Instanța de apel nu

a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., ci

s-a referit la textul de lege arătat ca argument justificativ al concluziilor privind

speța dedusă judecății, aspect ce nu are însă nici o relevanță asupra soluției adoptate

în ansamblul său, reprezentând doar o chestiune de tehnică de motivare.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta S.V. împotriva deciziei nr. 959 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.