ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 374/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26

noiembrie 2009, reclamantele N.M.V. și R.E. în nume propriu și în calitate de

moștenitoare ale numitelor B.B.M. și B.E. au chemat în judecată pe pârâții

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Județeană a

Finanțelor Publice Caraș Severin solicitând să fie obligat la plata sumei de

500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, invocând incidența art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că la data de 18 iunie 1951 familia lor a fost deportată

în Câmpia Bărăganului, unde a fost supusă la suferințe fizice și psihice, iar

la întoarcerea acasă, în anul 1956, au găsit casa familiei vandalizată, toate

bunurile fiind furate.

La data de 15 martie

2010, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu B.M. prin

care a solicitat să se constate caracterului politic al măsurii deportării

dispusă cu privire la familia sa în perioada 1951-1956, prin decizia M.A.I. nr.

200/1951, și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri morale în sumă de

300.000 euro, invocând aceleași motive ca și reclamantele.

Prin sentința civilă nr.

642 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte cererile și

a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamantă, precum și

intervenientului, a unei despăgubiri în sumă de 125.000 euro, echivalentul în

lei la data plății.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că, în raport de dispozițiile art. 3, art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O. (Cauza

K. vs. Polonia), art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 41 din Convenție,

reclamanții au dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și

nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009,

cât timp aceștia au făcut dovada prejudiciului moral suferit prin măsura

strămutării.

Prin decizia nr. 201

din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârât și a schimbat sentința, în sensul că a respins cererile în

despăgubire deduse judecății, în totalitate.

Prin aceeași decizie

a fost respins apelul declarat de reclamantele N.M.V. și R.E., precum și apelul

declarat de intervenientului B.M.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că atâta timp cât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, invocate drept temei juridic al pretențiilor deduse

judecății, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești, se

impune respingerea, ca nefondate, a cererilor de chemare în judecată și de

intervenție principală.

Instanța a reținut,

totodată, că soluția de respingere se impune chiar dacă procedura de judecată

se află în fața instanței de apel, cât timp norma de drept declarată ca

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale aflată în curs de

desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la

pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele N.M.V. și R.E., invocând incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. și intervenientul B.M.,

invocând incidența dispozițiilor art. 299 și urm. din C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantele susțin că intervenientul B.M. a renunțat la judecata

apelului, conform declarației autentificată sub nr. 2009 din 25 octombrie 2010,

sens în care, prin încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2010, se

impunea ca instanța de apel să ia act de acest fapt.

Or, adoptând soluția

de respingerea a apelului, în loc de renunțare la apel, reclamantele susțin că

instanța a acordat intervenientului ceea ce nu a cerut, fapt ce atrage

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În argumentarea

criticii de nelegalitate, fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamantele susțin că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu

produce efecte cu privire la litigiile aflate în curs de judecată, astfel cum

eronat a reținut instanța de apel.

Aceasta, întrucât se

creează un tratament juridic discriminatoriu între persoanele care au obținut o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și cele care nu au obținut o

astfel de hotărâre, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

și a dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului relative la

respectarea principiului egalității în fața legii și interzicerea

discriminării.

Totodată,

reclamantele susțin că nu le este imputabil faptul că legiuitorul nu a

intervenit, conform dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României,

în scopul punerii de acord a dispozițiilor declarate neconstituționale cu

dispozițiile constituționale și prezintă, pe larg, aspectele de fapt care au

determinat formularea cererii în despăgubire dedusă judecății.

În motivarea

recursului, intervenientul susține că hotărârile atacate sunt netemeinice și

nelegale, cât timp instanțele de fond au omis să se pronunțe asupra solicitării

de constatare a caracterului politic al măsurii deportării, formulată prin

cererea de intervenție.

Totodată,

intervenientul invocă lipsa de seriozitate a reglementării legale prin care se

instituia dreptul la despăgubire pentru suferințele cauzate în perioada

regimului comunist, sens în care solicită instanței de recurs să pronunțe

hotărâre dreaptă, în sensul acordării unei despăgubiri majorate ori menținerii

despăgubirii stabilite de prima instanță.

Analizând recursul

declarat de reclamante, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele considerente:

Exercițiul dreptului

de recurs este subordonat îndeplinirii a două condiții și anume: recurentul să

fi fost parte în procesul de fond și el să justifice un interes în casarea sau

modificarea hotărârii, știut fiind că părțile nu pot ataca cu recurs o hotărâre

judecătorească în interesul abstract al legii ci numai în interesul lor propriu

și în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre.

Înalta Curte, oricare

ar fi chestiunile speciale supuse cercetării sale, nu are căderea de a hotărî

în principiu, dând hotărâri care nu ar avea nici o aplicațiune în cazul supus

judecății.

În speța supusă

analizei, se constată că instanța de apel a respins recursul declarat de

intervenient ca nefondat.

Așa fiind, cât timp

soluția nu le prejudiciază în vreun mod, reclamantele nu justifică un interes

propriu în solicitarea de modificare a acestei hotărârii în sensul de a se

statua cu privire la faptul retragerii apelului declarat de intervenient

împotriva sentinței tribunalului, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.

Relativ la critica de

nelegalitate, Înalta Curte constată că pretinsul drept de creanță invocat de

reclamante, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului, funcție de

criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009, se putea verifica numai la momentul

pronunțării unei hotărâri definitive de către o instanță de judecată, nu a fost

definitivat pe perioada activității acestei legi de reparație.

În atare condiții,

verificările relative la existența dreptului de creanță se supun dispozițiilor

legale în vigoare la momentul la care se cere intervenția instanței de

judecată, motiv pentru care solicitarea reclamantelor, în sensul înlăturării de

la aplicare, la momentul verificărilor jurisdicționale, a deciziei Curții

Constituționale, care își producea efectele la acel moment, nu poate fi

primită.

În consecință, cât

timp la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

hotărâre judecătorească definitivă care să constate existența dreptului de

despăgubire în patrimoniul reclamantelor, în concordanță cu cerințele legii de

reparație, în mod corect instanța de apel a statuat cu privire la caracterul

nefondat în drept al pretențiilor de despăgubire deduse judecății.

Reclamantele nu se

pot prevala, totodată, în condițiile menționate, de existența unui bun care să

intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și nici o atingere adusă dreptului la un proces

echitabil, garantat de art. 6 din Convenție.

Cât privește dreptul

la nediscriminare, drept care, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, astfel cum pretind

reclamantele, se impune observația că acesta poate cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în speță,

situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantele, ale

căror cereri de despăgubire nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și, totodată,

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

juridice imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, astfel cum se

subliniază în considerentele deciziei Curții Constituționale.

Relativ la recursul

declarat de intervenient, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele considerente:

Principiul ierarhiei

în exercitarea căilor legale de atac impune părții dintr-un litigiu să exercite

căile de atac în ordinea instituită de legiuitor.

Ca atare, partea care

nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe nu are deschisă calea de

atac a recursului.

În speța supusă

analizei, se constată că intervenientul nu a criticat, prin intermediul

apelului hotărârea tribunalului pentru omisiunea de a se fi pronunțat cu privire

la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii

administrative dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, caz în care critica

dezvoltată în acest sens prin recurs nu poate fi primită.

Referitor la

solicitarea de acordare a unei despăgubirii formulată de intervenient, Înalta

Curte urmează a constata că nu poate fi primită, pentru aceleași argumente mai

sus arătate, pentru care nu a fost primită solicitarea similară formulată de

reclamante.

În acest context al

analizei, se impune și observația că judecătorul nu este chemat să creeze norme

de drept ci doar să le aplice, responsabilitatea pentru claritatea și precizia

normelor juridice edictate ori pentru situațiile de incoerență și instabilitate

generate prin aplicarea unor norme neclare și imprecise fiind în sarcina

legiuitorului.

Așa fiind, pentru

considerentele de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile

deduse judecății sunt nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantele N. (născută B.) M.V. și R. (născută

B.) E. și de intervenientul B.M. împotriva deciziei nr. 201 din 14 februarie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.