ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 374/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 noiembrie 2009, reclamantele N.M.V. și R.E. în nume propriu și în calitate de moștenitoare ale numitelor B.B.M. și B.E. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Județeană a Finanțelor Publice Caraș Severin solicitând să fie obligat la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, invocând incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că la data de 18 iunie 1951 familia lor a fost deportată în Câmpia Bărăganului, unde a fost supusă la suferințe fizice și psihice, iar la întoarcerea acasă, în anul 1956, au găsit casa familiei vandalizată, toate bunurile fiind furate.

La data de 15 martie 2010, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu B.M. prin care a solicitat să se constate caracterului politic al măsurii deportării dispusă cu privire la familia sa în perioada 1951-1956, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri morale în sumă de 300.000 euro, invocând aceleași motive ca și reclamantele. Prin sentința civilă nr. 642 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte cererile și a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamantă, precum și intervenientului, a unei despăgubiri în sumă de 125.000 euro, echivalentul în lei la data plății. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că, în raport de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza K. vs. Polonia), art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 41 din Convenție, reclamanții au dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, cât timp aceștia au făcut dovada prejudiciului moral suferit prin măsura strămutării. Prin decizia nr. 201 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința, în sensul că a respins cererile în despăgubire deduse judecății, în totalitate. Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de reclamantele N.M.V. și R.E., precum și apelul declarat de intervenientului B.M.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că atâta timp cât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate drept temei juridic al pretențiilor deduse judecății, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești, se impune respingerea, ca nefondate, a cererilor de chemare în judecată și de intervenție principală. Instanța a reținut, totodată, că soluția de respingere se impune chiar dacă procedura de judecată se află în fața instanței de apel, cât timp norma de drept declarată ca neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele N.M.V. și R.E., invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. și intervenientul B.M., invocând incidența dispozițiilor art. 299 și urm. din C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantele susțin că intervenientul B.M. a renunțat la judecata apelului, conform declarației autentificată sub nr. 2009 din 25 octombrie 2010, sens în care, prin încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2010, se impunea ca instanța de apel să ia act de acest fapt. Or, adoptând soluția de respingerea a apelului, în loc de renunțare la apel, reclamantele susțin că instanța a acordat intervenientului ceea ce nu a cerut, fapt ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. În argumentarea criticii de nelegalitate, fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele susțin că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu produce efecte cu privire la litigiile aflate în curs de judecată, astfel cum eronat a reținut instanța de apel. Aceasta, întrucât se creează un tratament juridic discriminatoriu între persoanele care au obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și cele care nu au obținut o astfel de hotărâre, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului relative la respectarea principiului egalității în fața legii și interzicerea discriminării.

Totodată, reclamantele susțin că nu le este imputabil faptul că legiuitorul nu a intervenit, conform dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, în scopul punerii de acord a dispozițiilor declarate neconstituționale cu dispozițiile constituționale și prezintă, pe larg, aspectele de fapt care au determinat formularea cererii în despăgubire dedusă judecății. În motivarea recursului, intervenientul susține că hotărârile atacate sunt netemeinice și nelegale, cât timp instanțele de fond au omis să se pronunțe asupra solicitării de constatare a caracterului politic al măsurii deportării, formulată prin cererea de intervenție.

Totodată, intervenientul invocă lipsa de seriozitate a reglementării legale prin care se instituia dreptul la despăgubire pentru suferințele cauzate în perioada regimului comunist, sens în care solicită instanței de recurs să pronunțe hotărâre dreaptă, în sensul acordării unei despăgubiri majorate ori menținerii despăgubirii stabilite de prima instanță. Analizând recursul declarat de reclamante, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Exercițiul dreptului de recurs este subordonat îndeplinirii a două condiții și anume: recurentul să fi fost parte în procesul de fond și el să justifice un interes în casarea sau modificarea hotărârii, știut fiind că părțile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii ci numai în interesul lor propriu și în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre.

Înalta Curte, oricare ar fi chestiunile speciale supuse cercetării sale, nu are căderea de a hotărî în principiu, dând hotărâri care nu ar avea nici o aplicațiune în cazul supus judecății. În speța supusă analizei, se constată că instanța de apel a respins recursul declarat de intervenient ca nefondat. Așa fiind, cât timp soluția nu le prejudiciază în vreun mod, reclamantele nu justifică un interes propriu în solicitarea de modificare a acestei hotărârii în sensul de a se statua cu privire la faptul retragerii apelului declarat de intervenient împotriva sentinței tribunalului, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Relativ la critica de nelegalitate, Înalta Curte constată că pretinsul drept de creanță invocat de reclamante, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului, funcție de criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009, se putea verifica numai la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de către o instanță de judecată, nu a fost definitivat pe perioada activității acestei legi de reparație. În atare condiții, verificările relative la existența dreptului de creanță se supun dispozițiilor legale în vigoare la momentul la care se cere intervenția instanței de judecată, motiv pentru care solicitarea reclamantelor, în sensul înlăturării de la aplicare, la momentul verificărilor jurisdicționale, a deciziei Curții Constituționale, care își producea efectele la acel moment, nu poate fi primită.

În consecință, cât timp la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existența dreptului de despăgubire în patrimoniul reclamantelor, în concordanță cu cerințele legii de reparație, în mod corect instanța de apel a statuat cu privire la caracterul nefondat în drept al pretențiilor de despăgubire deduse judecății. Reclamantele nu se pot prevala, totodată, în condițiile menționate, de existența unui bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici o atingere adusă dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție.

Cât privește dreptul la nediscriminare, drept care, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, astfel cum pretind reclamantele, se impune observația că acesta poate cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în speță, situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantele, ale căror cereri de despăgubire nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și, totodată, rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme juridice imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, astfel cum se subliniază în considerentele deciziei Curții Constituționale.

Relativ la recursul declarat de intervenient, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Principiul ierarhiei în exercitarea căilor legale de atac impune părții dintr-un litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. Ca atare, partea care nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe nu are deschisă calea de atac a recursului. În speța supusă analizei, se constată că intervenientul nu a criticat, prin intermediul apelului hotărârea tribunalului pentru omisiunea de a se fi pronunțat cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, caz în care critica dezvoltată în acest sens prin recurs nu poate fi primită.

Referitor la solicitarea de acordare a unei despăgubirii formulată de intervenient, Înalta Curte urmează a constata că nu poate fi primită, pentru aceleași argumente mai sus arătate, pentru care nu a fost primită solicitarea similară formulată de reclamante. În acest context al analizei, se impune și observația că judecătorul nu este chemat să creeze norme de drept ci doar să le aplice, responsabilitatea pentru claritatea și precizia normelor juridice edictate ori pentru situațiile de incoerență și instabilitate generate prin aplicarea unor norme neclare și imprecise fiind în sarcina legiuitorului. Așa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecății sunt nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele N. (născută B.) M.V. și R. (născută B.) E. și de intervenientul B.M. împotriva deciziei nr. 201 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.