ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2623/2011

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 3222/115/2009,

reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al condamnării

sale și că se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 5 din

Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 500.000 Euro reprezentând daune morale.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în perioada 18 iunie

1951-1955,împreună cu familia sa, a fost deportată în Câmpia Bărăganului, unde,

în toată această perioadă a fost supusă la suferințe fizice și psihice. La

întoarcerea acasă,în localitatea de domiciliu, casa familiei a fost găsită

vandalizată. Prin măsura administrativă i-a fost cauzat un prejudiciu ce a

constat în consecințele dăunătoare ce au rezultat din atingerile și încălcările

dreptului personal nepatrimonial la libertate,cu consecințe inclusive de ordin

fizic datorate condițiilor în care au fost nevoiți să trăiască, fiind totodată

afectate și relațiile social-umane, cu prietenii, cu apropiații, vătămări care

își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală de victime. Aplicarea

măsurilor a continuat după întoarcerea lor în localitatea de domiciliu,pe plan

moral,social și mai ales profesional al părinților săi.

În drept

au fost invocate dispozițiile art. 2, art. 5 din Legea 221/2009.

Tribunalul

Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1348 din 23 noiembrie 2009, a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000

Euro reprezentând daune morale(echivalentul în lei la data plății).

Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate

de reclamantă și de pârât, prin decizia nr. 117 din 29 aprilie 2010, a admis

apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința în sensul obligării la plată

către reclamantă a sumei de 25.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății

pentru motivele ce urmează.

Un

criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din aceste

punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică și o

doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru

între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat

anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în

situația îmbogățirii fără just temei.

Și în

termenii C.E.D.O., criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în

vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp

despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și

nici venituri nejustificate pentru victime.

În speța

de față, raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma

acordată reclamantei, de 150.000 Euro, este nejustificat de mare în condițiile

în care a beneficiat și de indemnizația lunară reglementată de Decretul-lege

118/1990 și toate celelalte facilități acordate de acest act normativ.

În

aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, Curtea a

considerat că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit

echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 25.000 Euro.

Totodată,

a fost respins ca nefondat apelul pârâtului împotriva încheierii - practicaua

sentinței civile nr. 1348 din 23 noiembrie 2009, în condițiile în care, în urma

verificării consemnărilor grefierului din caietul de ședință, depuse în

fotocopie la dosarul de fond - filele 53 – 54, a rezultat faptul că

reprezentanta pârâtului, prin concluziile orale din ședința publică din 23

noiembrie 2009, a solicitat admiterea în parte a acțiunii civile, urmând a se

ține cont și de beneficiile Decretului-lege 118/1990.

Împotriva

deciziei au declarat recurs ambele părți.

Reclamanta,

prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică

decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale, apreciind că instanța nu a

avut în vedere umilințele la care a fost supusă, interzicerea accesului la

cultură și îngrădirea posibilității de evoluție socială și profesională,

apreciind că suma de 500.000 Euro ar reprezenta o reparație echitabilă și care

este în concordanță cu jurisprudența instanțelor naționale.

Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că reclamanta nu

beneficiază de măsurile cu caracter reparatoriu pentru că nu a fost condamnată

politic, măsura administrativă la care a fost supusă, strămutarea, neîncadrându-se

în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Sub

aspectul cuantumului daunelor morale, după o serie de considerații teoretice,

se arată că suma acordată este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului suferit.

O altă

critică se referă la greșita respingere a cererii de îndreptare a erorii

materiale, strecurată în practicaua sentinței cu privire la concluziile puse de

reprezentanta sa.

Înalta

Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate și a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, reține caracterul

nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

Prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în

M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care

reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe

persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În raport

de această decizie, cu ocazia dezbaterilor, recurentul Statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că nu mai există o reglementare

legală pentru acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale.

Față de

această susținere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că

potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind

organizarea și funcționarea Cod civil „dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziunii Curții Constituționale,

dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestei

termen, dispozițiile contestate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept”.

Prin

urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivă nu își respectă

această obligație sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice

ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională, pentru viitor.

Însă, în

cauza de față, se constată că decizia Curții Constituționale nu produce niciun

efect în privința situației reclamantei, având în vedere că aceasta a

intervenit în cursul soluționării recursului, care a fost declarat la 19 iulie

2010 nu se poate aplica în etapa procesuală a recursului.

O atare

soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează

dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel,

aplicarea deciziei Curții Constituționale nu se poate realiza în recurs, fiind

incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.1 adițional din

C.E.D.O., față de împrejurarea că decizia pronunțată în apel este definitivă și

executorie, potrivit dispozițiilor art. 376 alin. (1) C. proc. civ. dând astfel

naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în sfera de

protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Statul

român a susținut că prin decizie s-au aplicat greșit prevederile art. 1 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 221/2009 deoarece reclamanta și familia ei au fost

supuși unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit o

condamnare.

Susținerea

este neîntemeiată având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din

lege, de măsurile reparatorii beneficiată și persoana care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv.

Familia

reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce

a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acesteia în

Câmpia Bărăganului, în temeiul deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3

lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Prin

urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la

stat, în condițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Recurentul-pârât

a contestat și cuantumul daunelor morale, cuantum contestat și de

recurenta-reclamantă, în sens contrar celor susținute pârât.

Măsura

administrativă cu caracter politic a produs reclamantei și familiei sale un

prejudiciul real ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ.

Astfel,

strămutarea obligatorie din localitatea de domiciliu Șoșdea în localitatea

Cacomeanca, a produs suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și

onoarea tatălui și bunicului reclamantei.

În speță,

instanța de apel, a apreciat legal că stabilirea domiciliului obligatoriu a

fost susceptibilă de a produce suferințe morale ce constituie fundamentul

daunelor solicitate.

Or, prin

raportare la datele concrete ale cauzei, și de faptul că reclamanta a

beneficiat de indemnizații în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și cu

respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată,

întinderea despăgubirii acordată reclamantei de instanța de apel, 25.000 Euro,

față de perioada deportării 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, de atingerea adusă

de această măsură prestigiului, demnității și suferințele fizice și psihice

cauzate familiei reclamantei precum și acesteia din urmă, este echitabilă și

justificată.

Cât

privește aprecierile recurentului-pârât de ordin general, pur teoretic,

privitoare la daunele morale, acestea nu pot face obiectul unei analize în

recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se

raporteze , în concret, la decizia pronunțată în apel.

Recurentul

Statul Român , prin Ministerul Finanțelor Publice, susține că instanța de apel

a soluționat greșit critica referitoare la modalitatea de rezolvare a cererii

întemeiate pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ., fără a indica însă de ce

motivele avute în vedere de Curtea de Apel sunt neconforme cu situația de fapt

reținută.

Astfel,

Curtea a reținut că cererea de rectificare a concluziilor orale puse de

reprezentanta recurentului în sensul că aceasta a solicitat respingerea

acțiunii, este nefondată față de conținutul consemnărilor din caietul de

ședință al grefierului, cu respectarea art. 104 alin. (15) din Regulamentul de

ordine interioară al instanțelor judecătorești. Drept urmare dispozițiile art.

281 C. proc. civ. au fost corect aplicate de instanță.

Înalta

Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B.M. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 117/A din 29 aprilie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2011.