ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2623/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 3222/115/2009, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al condamnării sale și că se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500.000 Euro reprezentând daune morale. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în perioada 18 iunie 1951-1955,împreună cu familia sa, a fost deportată în Câmpia Bărăganului, unde, în toată această perioadă a fost supusă la suferințe fizice și psihice.

La întoarcerea acasă,în localitatea de domiciliu, casa familiei a fost găsită vandalizată. Prin măsura administrativă i-a fost cauzat un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate,cu consecințe inclusive de ordin fizic datorate condițiilor în care au fost nevoiți să trăiască, fiind totodată afectate și relațiile social-umane, cu prietenii, cu apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală de victime. Aplicarea măsurilor a continuat după întoarcerea lor în localitatea de domiciliu,pe plan moral,social și mai ales profesional al părinților săi. În drept au fost invocate dispozițiile art. 2, art. 5 din Legea 221/2009.

Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1348 din 23 noiembrie 2009, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 Euro reprezentând daune morale(echivalentul în lei la data plății). Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamantă și de pârât, prin decizia nr. 117 din 29 aprilie 2010, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința în sensul obligării la plată către reclamantă a sumei de 25.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății pentru motivele ce urmează. Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din aceste punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Și în termenii C.E.D.O., criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În speța de față, raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma acordată reclamantei, de 150.000 Euro, este nejustificat de mare în condițiile în care a beneficiat și de indemnizația lunară reglementată de Decretul-lege 118/1990 și toate celelalte facilități acordate de acest act normativ. În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 25.000 Euro.

Totodată, a fost respins ca nefondat apelul pârâtului împotriva încheierii - practicaua sentinței civile nr. 1348 din 23 noiembrie 2009, în condițiile în care, în urma verificării consemnărilor grefierului din caietul de ședință, depuse în fotocopie la dosarul de fond - filele 53 – 54, a rezultat faptul că reprezentanta pârâtului, prin concluziile orale din ședința publică din 23 noiembrie 2009, a solicitat admiterea în parte a acțiunii civile, urmând a se ține cont și de beneficiile Decretului-lege 118/1990. Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale, apreciind că instanța nu a avut în vedere umilințele la care a fost supusă, interzicerea accesului la cultură și îngrădirea posibilității de evoluție socială și profesională, apreciind că suma de 500.000 Euro ar reprezenta o reparație echitabilă și care este în concordanță cu jurisprudența instanțelor naționale. Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că reclamanta nu beneficiază de măsurile cu caracter reparatoriu pentru că nu a fost condamnată politic, măsura administrativă la care a fost supusă, strămutarea, neîncadrându-se în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale, după o serie de considerații teoretice, se arată că suma acordată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului suferit. O altă critică se referă la greșita respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, strecurată în practicaua sentinței cu privire la concluziile puse de reprezentanta sa. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed. Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. În raport de această decizie, cu ocazia dezbaterilor, recurentul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că nu mai există o reglementare legală pentru acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale.

Față de această susținere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Cod civil „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziunii Curții Constituționale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestei termen, dispozițiile contestate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivă nu își respectă această obligație sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională, pentru viitor.

Însă, în cauza de față, se constată că decizia Curții Constituționale nu produce niciun efect în privința situației reclamantei, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul soluționării recursului, care a fost declarat la 19 iulie 2010. Cu alte cuvinte, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate aplica în etapa procesuală a recursului. O atare soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor. Astfel, aplicarea deciziei Curții Constituționale nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.1 adițional din C.E.D.O., față de împrejurarea că decizia pronunțată în apel este definitivă și executorie, potrivit dispozițiilor art. 376 alin. (1) C. proc.

civ. dând astfel naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1. Statul român a susținut că prin decizie s-au aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 deoarece reclamanta și familia ei au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare. Susținerea este neîntemeiată având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, de măsurile reparatorii beneficiată și persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv. Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acesteia în Câmpia Bărăganului, în temeiul deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Recurentul-pârât a contestat și cuantumul daunelor morale, cuantum contestat și de recurenta-reclamantă, în sens contrar celor susținute pârât. Măsura administrativă cu caracter politic a produs reclamantei și familiei sale un prejudiciul real ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ. Astfel, strămutarea obligatorie din localitatea de domiciliu Șoșdea în localitatea Cacomeanca, a produs suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea tatălui și bunicului reclamantei. În speță, instanța de apel, a apreciat legal că stabilirea domiciliului obligatoriu a fost susceptibilă de a produce suferințe morale ce constituie fundamentul daunelor solicitate.

Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei, și de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizații în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirii acordată reclamantei de instanța de apel, 25.000 Euro, față de perioada deportării 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și suferințele fizice și psihice cauzate familiei reclamantei precum și acesteia din urmă, este echitabilă și justificată. Cât privește aprecierile recurentului-pârât de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze , în concret, la decizia pronunțată în apel.

Recurentul Statul Român , prin Ministerul Finanțelor Publice, susține că instanța de apel a soluționat greșit critica referitoare la modalitatea de rezolvare a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ., fără a indica însă de ce motivele avute în vedere de Curtea de Apel sunt neconforme cu situația de fapt reținută. Astfel, Curtea a reținut că cererea de rectificare a concluziilor orale puse de reprezentanta recurentului în sensul că aceasta a solicitat respingerea acțiunii, este nefondată față de conținutul consemnărilor din caietul de ședință al grefierului, cu respectarea art. 104 alin. (15) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Drept urmare dispozițiile art. 281 C. proc.

civ. au fost corect aplicate de instanță. Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 117/A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2011.