ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3026/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 08

octombrie 2009 reclamanta M.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca instanța să constate caracterul

politic al condamnării sale și incidența art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 5 din

Legea nr. 221/2001 și să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 Euro

reprezentând daune morale.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor

Interne familia sa a fost strămutată din locuința sa în Câmpia Bărăganului, pe

perioada 18 iunie 1951 - 20 aprilie 1956.

În acest interval au

fost lăsați sub cerul liber, fără apă sau mâncare, fiind nevoiți să îndure foame,

frig și umilințe. În plus, la încetarea măsurii administrative și au găsit

locuința vandalizată.

Singura compensație

primită de la Statul Român a fost pensia primită conform prevederilor

Decretului-lege nr. 118/1990.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința nr. 92

din 27 ianuarie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea și a

obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 250.000 Euro, echivalentul în

lei la data efectuării plății, cu titlul de daune morale.

În motivare, tribunalul

a reținut incidența art. 3 din Legea nr. 221/2009, în raport de măsura

administrativă suferită de reclamantă și familia acesteia.

De asemenea, instanța

a reținut că indemnizația de care reclamanta a beneficiat în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990 nu poate constitui o reparație îndestulătoare a suferințelor

îndurate.

Având în vedere

gravele prejudicii morale suferite de reclamantă și familia sa, tribunalul a

apreciat că suma de 50.000 Euro pentru fiecare an reprezintă o echitabilă

despăgubire.

Prin decizia nr. 175A

din 27 mai 2010 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului, a schimbat

în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 Euro

cu titlul de daune morale, menținând restul dispozițiilor sentinței. Prin

aceeași deciziei a respins, ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a avut în vedere că situația de fapt a fost corect

reținută, apreciindu-se că doar cuantumul despăgubirii acordate ar fi prea

mare.

Pentru a stabili

cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă s-au avut în vedere suferințele

pe plan social, moral și profesional îndurate de aceasta, precum și

consecințele negative pe plan fizic și psihic.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs atât M.F. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

Reclamanta a declarat

recurs, care nu a fost întemeiat în drept, criticile formulate vizând

următoarele aspecte:

Reducerea cuantumului

despăgubirilor acordate, de la 250.000 Euro la suma de 25.000 de Euro este

neîntemeiată.

Astfel, instanța nu a

ținut cont de efectele de dezumanizare și încălcarea de demnității pe care le a

avut de suportat familia reclamantei în urma strămutării în Câmpia Bărăganului.

Suma stabilită de

instanța de apel, ca urmare a reducerii cuantumului despăgubirilor stabilite la

fond este insuficientă în raport de suferințele îndurate și de hotărârile

judecătorești pronunțate de alte instanțe cu privire la aceeași situație

juridică.

Pârâtul, la rândul

său, a declarat recurs, care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel arătând că

reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

A susținut că daunele

morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească și că, pe de altă parte,

acordarea acestor daune nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice.

A apreciat și că suma

acordată reclamantei prin decizia recurată este nejustificată în raport de

întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

De asemenea, a arătat

că daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric,

neputând fi evaluate în bani și că daunele morale constau în atingerea adusă

valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la

existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste,

demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Prejudiciile morale

pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice

naturii prejudiciului, iar prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe

certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de

judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Pârâtul a susținut în

continuare că, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de

un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia dimensiunea

daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea

principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cu privire la

cuantificarea prejudiciului moral, a arătat că nu este supusă unor criterii

precise de determinare, iar cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a

aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cel în cauză.

La repararea daunelor

morale instanța de judecata trebuie să țină cont și de criteriul echității, iar

cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se facă rezonabil, corespunzător

prejudiciului real suferit.

Analizând hotărârea atacată

în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că cele doua recursuri

sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Pârâtul Statul Român

a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu

aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr.

221/2009, deoarece acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă

condamnări cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre

judecătorească pe când, în speță, reclamanta a fost supusă unei măsuri

administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare.

Această susținere nu

este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o

condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv.

Familia reclamantei a

făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în

dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură

întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.

Prin urmare,

reclamanta beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în

condițiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), și nu în condițiile art.

1 alin. (1) și (2) din același act normativ, cum greșit susține recurentul

Statul Român.

Atât pârâtul cât și

reclamanta au formulat critici referitoare la cuantumul daunelor morale

stabilite în apel.

Astfel, pârâtul a

susținut că acest cuantum este nejustificat în raport de prejudiciul moral

suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în

materie și că dă loc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

La rândul său,

reclamanta a susținut că reducerea cuantumului s-a făcut nejustificat, în

raport de suferințele îndurate.

Ca situație de fapt

stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala

structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare

că reclamanta și familia acesteia au fost strămutați, din locuința situată în

localitatea Lătunaș în câmpia Bărăganului, pe perioada 18 iunie 1951 – 20

aprilie 1956.

Această măsură

administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamantei un prejudiciu moral, ce

poate fi reparat în condițiile acestui act normativ.

Astfel, prin

strămutarea obligatorie a reclamantei și a familiei acesteia din localitatea de

domiciliu în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc

personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în

vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către

reclamanți.

În speță, în mod

legal au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului

obligatoriu al reclamanților și al membrilor familiei acestora a fost

susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și

onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate

obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanți.

Or, prin raportarea

la datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că reclamanta a

beneficiat de indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și cu

respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată,

întinderea despăgubirilor acordate reclamantei de către instanța de apel pentru

repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 25.000 Euro, față de perioada

deportării (1951 – 1956), de atingerea adusă de această măsură prestigiului,

demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamantei, este

echitabilă și justificată și corespunde exigențelor Convenției Europene a

drepturilor omului și care este în concordanță cu jurisprudența constantă a

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge

recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta M.F. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 175A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 martie 2011.