ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3026/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 08 octombrie 2009 reclamanta M.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca instanța să constate caracterul politic al condamnării sale și incidența art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 5 din Legea nr. 221/2001 și să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 Euro reprezentând daune morale. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne familia sa a fost strămutată din locuința sa în Câmpia Bărăganului, pe perioada 18 iunie 1951 - 20 aprilie 1956. În acest interval au fost lăsați sub cerul liber, fără apă sau mâncare, fiind nevoiți să îndure foame, frig și umilințe.

În plus, la încetarea măsurii administrative și au găsit locuința vandalizată. Singura compensație primită de la Statul Român a fost pensia primită conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința nr. 92 din 27 ianuarie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 250.000 Euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, cu titlul de daune morale. În motivare, tribunalul a reținut incidența art. 3 din Legea nr. 221/2009, în raport de măsura administrativă suferită de reclamantă și familia acesteia. De asemenea, instanța a reținut că indemnizația de care reclamanta a beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate constitui o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate.

Având în vedere gravele prejudicii morale suferite de reclamantă și familia sa, tribunalul a apreciat că suma de 50.000 Euro pentru fiecare an reprezintă o echitabilă despăgubire. Prin decizia nr. 175A din 27 mai 2010 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 Euro cu titlul de daune morale, menținând restul dispozițiilor sentinței. Prin aceeași deciziei a respins, ca nefondat apelul reclamantei. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere că situația de fapt a fost corect reținută, apreciindu-se că doar cuantumul despăgubirii acordate ar fi prea mare. Pentru a stabili cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă s-au avut în vedere suferințele pe plan social, moral și profesional îndurate de aceasta, precum și consecințele negative pe plan fizic și psihic.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât M.F. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin. Reclamanta a declarat recurs, care nu a fost întemeiat în drept, criticile formulate vizând următoarele aspecte: Reducerea cuantumului despăgubirilor acordate, de la 250.000 Euro la suma de 25.000 de Euro este neîntemeiată. Astfel, instanța nu a ținut cont de efectele de dezumanizare și încălcarea de demnității pe care le a avut de suportat familia reclamantei în urma strămutării în Câmpia Bărăganului. Suma stabilită de instanța de apel, ca urmare a reducerii cuantumului despăgubirilor stabilite la fond este insuficientă în raport de suferințele îndurate și de hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe cu privire la aceeași situație juridică.

Pârâtul, la rândul său, a declarat recurs, care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel arătând că reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A susținut că daunele morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească și că, pe de altă parte, acordarea acestor daune nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

A apreciat și că suma acordată reclamantei prin decizia recurată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei. De asemenea, a arătat că daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, neputând fi evaluate în bani și că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, iar prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Pârâtul a susținut în continuare că, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia dimensiunea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, a arătat că nu este supusă unor criterii precise de determinare, iar cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. La repararea daunelor morale instanța de judecata trebuie să țină cont și de criteriul echității, iar cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se facă rezonabil, corespunzător prejudiciului real suferit.

Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că cele doua recursuri sunt nefondate, pentru următoarele motive: Pârâtul Statul Român a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pe când, în speță, reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare.

Această susținere nu este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.

Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), și nu în condițiile art. 1 alin. (1) și (2) din același act normativ, cum greșit susține recurentul Statul Român. Atât pârâtul cât și reclamanta au formulat critici referitoare la cuantumul daunelor morale stabilite în apel. Astfel, pârâtul a susținut că acest cuantum este nejustificat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie și că dă loc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. La rândul său, reclamanta a susținut că reducerea cuantumului s-a făcut nejustificat, în raport de suferințele îndurate.

Ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare că reclamanta și familia acesteia au fost strămutați, din locuința situată în localitatea Lătunaș în câmpia Bărăganului, pe perioada 18 iunie 1951 – 20 aprilie 1956. Această măsură administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamantei un prejudiciu moral, ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ.

Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamantei și a familiei acesteia din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamanți. În speță, în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamanților și al membrilor familiei acestora a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanți.

Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate reclamantei de către instanța de apel pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 25.000 Euro, față de perioada deportării (1951 – 1956), de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamantei, este echitabilă și justificată și corespunde exigențelor Convenției Europene a drepturilor omului și care este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.F. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 175A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.