ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3500/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3500/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Caraș-Severin la data de 09 octombrie 2009, reclamantul S.I.D. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000

euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării

familiei sale în Câmpia Bărăganului în perioada cuprinsă între 18 iunie 1951-20

aprilie 1956.

Prin sentința civilă

nr. 133 din 04 februarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 125.000 euro sau echivalentul

în lei la data efectuării plății.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamantul S.I.D., împreună străbunicii, bunicii, părinții

și sora sa au fost strămutați, prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr.

200/1951, din localitatea de domiciliu L.  în localitatea D.N. din Câmpia Bărăganului,

începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955.

Prin hotărârea nr.

1475 din 17 octombrie 1990 a Comisiei Județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-Lege

nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada în care reclamantul a fost deportat reprezintă

vechimea neîntreruptă în muncă și i-a fost stabilită o indemnizație lunară de 932

RON.

Din declarațiile martorilor

rezultă că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra

celor deportați, asupra situației lor materiale, precum și asupra urmașilor acestora,

născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.

Au fost nevoiți, în decurs

de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și

abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale, etc.) și să se deplaseze

la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcați și transportați spre o destinație

necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în

condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul

impus au fost debarcați într-un câmp, unde nu aveau locuință, alimente, apă, asistență

medicală.

Prin strămutarea în altă

zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea

în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor

vieții atât pentru deportați cât și pentru urmașii acestora, constând în pierderea

posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă

perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie,

comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică și psihică a persoanelor deportate.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantul S.I.D. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, iar prin decizia civilă nr. 199A

din 09 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ambele apeluri,

ca nefondate.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Pârâtul susține că despăgubirile

prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementează

despăgubirile pentru prejudiciul moral, se acordă numai persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic și după decesul acestora, soțului ori descendenților

până la gradul al II-lea inclusiv.

Această interpretare este

însă greșită prin raportare la conținutul textului legal interpretat și la finalitatea

legii.

Textul art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate

de Lege, iar aceste măsuri pot fi solicitate, așa cum rezultă din cuprinsul acestui

art., de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic (...) sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".

Prin urmare, măsurile

reparatorii enumerate se acordă ambelor categorii de persoane indicate în art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare este

impusă prin chiar titlul Legii nr. 221/2009, lege care privește condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Atât din titlul legii,

cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter

politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii

fiind aceea de a despăgubi material și moral persoanele care au fost persecutate

politic într-o formă sau alta în perioada 1945-1989.

În ceea ce privește determinarea

prejudiciului moral, cuantificarea acestuia, legislația nu reglementează nici un

fel de criterii.

Doctrina și jurisprudența

au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe

plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Tot în doctrină și jurisprudența

s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul

moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge

din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică evident și o doză de aproximare,

însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral

suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile

acordate care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferințele

fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just temei.

Și în termenii Convenției

Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale

are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile

să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime.

Curtea de apel a considerat

că suma de 125.000 euro acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale pentru

suferințele îndurate de el și familia sa în perioada deportării în Câmpia Bărăganului,

ținând seama și de măsurile compensatorii de care beneficiază în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă și rezonabilă, care respectă principiul

proporționalității dintre prejudiciu și despăgubire.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș Severin.

Prin motivele de recurs,

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele

critici de nelegalitate:

Daunele morale sunt definite

ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității

umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Pe de altă parte, acordarea

daunelor morale nu se justifică deoarece drepturile prevăzute și acordate în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele

care au fost persecutate din motive politice.

De asemenea, Legea

nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale numai persoanelor

care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.

În plus, suma acordată

de instanță ca reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit.

Prejudiciul moral nu poate

fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea

instanței de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit,

ținând seama de principiul proporționalității.

Cuantificării prejudiciului

moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului

real suferit.

Raportat la împrejurările

speței, cuantumul despăgubirilor acordate este nejustificat de mare. Este necesar

ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din

care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin

Constituție i-au fost lezate prin prejudiciu și pe cale de consecință, să se poată

proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

În susținerea nelegalității

deciziei pronunțate de instanța de apel, recurentul formulează mai multe argumente

și anume: daunele morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească; în condițiile

Legii nr. 221/2009 numai persoanele care au suferit condamnări politice beneficiază

de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat; măsurile

compensatorii obținute de reclamant în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă

o sumă echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru respectarea principiul proporționalității

dintre prejudiciu și despăgubire; cuantumul despăgubirilor acordate de instanța

de apel este mult prea mare față de criteriile în raport cu care acesta se stabilește.

Critica vizând imposibilitatea

de evaluare bănească a daunelor morale nu este întemeiată.

Repararea materială a

daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile

art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între

cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii

nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul

persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea

statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”.

Este, de asemenea, nefondată

și critica prin care recurentul susține că, în condițiile Legii nr. 221/2009, numai

persoanele care au suferit condamnări politice beneficiază de dreptul la acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, nu și cele care au făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic.

În mod expres, art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 include printre beneficiarii măsurilor pe care

le reglementează și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic.

Este indiscutabil în cauză,

fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile art. 304 C.

proc. civ. nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că reclamantul

S.I.D., împreună cu străbunicii, bunicii, părinții și sora sa au fost strămutați,

prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu

L., în localitatea D.N. din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și

până la data de 20 decembrie 1955.

Art. 3 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 221/2009 enumeră printre măsurile administrative cu caracter politic

și decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât, față de

conținutul acestui text legal și de cel al art. 5 alin. (1) din același act normativ,

în mod legal instanța de apel a constatat dreptul reclamantului care a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit.

Nici critica prin care

se susține că măsurile compensatorii de care reclamantul beneficiază în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru repararea

prejudiciului suferit nu poate fi primită.

Prin hotărârea din 17

octombrie 1990 a Comisiei Județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-Lege

nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada în care reclamantul a fost deportat reprezintă

vechimea neîntreruptă în muncă și i-a fost stabilită o indemnizație lunară de 932

RON.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține seama la stabilirea

cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita

acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret.

Este însă fondată critica

prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate prin raportare de criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestuia.

Situația de fapt stabilită

în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care,

față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de

judecată a recursului, a relevat că reclamantul S.I.D., împreună cu familia sa au

fost strămutați din localitatea de domiciliu L., în localitatea D.N. din Câmpia

Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955.

Probele administrate au

dovedit că în cauză, prin măsura administrativă dispusă, au fost lezate drepturi

fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea

umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta

fiind incontestabil.

Este adevărat că în cazul

daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii

precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea

unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități

de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și

gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor

pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori

nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de

cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în

care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere

a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă

valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea

și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită

pentru a repara prejudiciul moral produs.

Pe de altă parte, cuantumul

despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între

suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru

a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant.

De aceea, față de acest

principiu, de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă – 18 iunie

1951 – 20 aprilie 1956 - de suferințele fizice și psihice încercate de reclamant

raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ținând seama și de consecințele

produse ulterior în viața reclamantului pe plan social și profesional, precum și

de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta

Curte apreciază că suma de 54.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul

moral produs.

În consecință, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul declarat, va modifica în parte decizia recurată în sensul

că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de pârât împotriva

sentinței civile nr. 133 din 04 februarie 2010 a Tribunalului Caraș Severin și va

schimba în parte sentința, obligând pârâtul la plata sumei de 54.000 euro, echivalentul

în lei la data efectuării plății și păstrând celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș Severin

împotriva deciziei civile nr. 199A din 9 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Modifică în parte decizia

în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 133

din 4 februarie 2010 a Tribunalului Caraș Severin, secția civilă.

Schimbă în parte sentința

în sensul că obligă pe pârât la plata sumei de 54.000 euro, echivalentul în lei

la data efectuării plății.

Păstrează celelalte dispoziții

ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.