ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4062/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4062/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 348 din 4 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, s

ecția civilă, a admis în parte

acțiunea reclamantei S.J. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să plătească acesteia echivalentul în lei, la data plății,

a sumei de 125.000 Euro.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta S.J., împreună cu sora,

bunica și părinții săi, a fost strămutată prin Decizia MAI nr. 200/1951, din

localitatea de domiciliu Belobreșca, în localitatea Fetești din Câmpia

Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 27 iulie 1955,

situație ce se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, ce

prevăd că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic „orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu (...) dacă a fost întemeiată pe

dispozițiile deciziei nr. 200/1951 a MAI", iar prin hotărârea nr.

1304/1990 a Comisiei județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr.

118/1990 s-a stabilit că perioada în care reclamanta a fost deportată

reprezintă vechimea neîntreruptă în muncă și i-a fost stabilită reclamantei o

indemnizație lunară de 907 lei.

Prima instanță a mai

reținut că, din declarațiile martorilor a rezultat că strămutarea avut

consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra

situațiilor materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior

venirii din Câmpia Bărăganului, reclamanta împreună cu restul familiei, fiind

nevoită, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a

organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri,

animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost

îmbarcați și transportați într-o destinație necunoscută, deplasare ce s-a făcut

în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la

domiciliul impus a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuință,

alimente, apă, asistență medicală.

Prin strămutarea în altă

zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea

în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor

și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea

posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă

perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la

familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a

persoanei deportate.

Din declarațiile

martorilor audiați a mai rezultat că reclamanta, împreună cu familia a fost

nevoită să-și construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior

o cameră din pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolată de

localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de sârmă, pază

armată, măsură care, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut

echivalentul unei condamnări privative de libertate.

Tribunalul a constatat

că limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea,

datorită naturii, duratei, modalității de executare, a afectat în mod

determinant situația reclamantei, care, după încetarea măsurii impusă de

autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, nu a

mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.

La reîntoarcerea în

comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul

localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior

pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul

la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia

fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație

și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind

deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor

familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica

progresul ființei umane.

Instanța de fond a

reținut că din probele administrate nu a rezultat că reclamanta ar fi

beneficiat de altă măsură reparatorie, în afară de cea stabilită în baza

Decretului-lege 118/1990, iar față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 CEDO, jurisprudența CEDO (cauza Kudla vs

Polonia) a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41

din Convenție, a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada

prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație

echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai

Legii nr. 221/2009, în cuantum de 125.000 Euro.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând

admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiată, arătând că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală,

deoarece potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 numai persoanele care

au suferit o condamnare pot beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit, iar reclamanta și familia acesteia au fost supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare.

Pârâtul a mai arătat că

suma pretinsă de reclamant este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciul real suferit, și este nelegală, având în vedere că nu se poate

transforma într-un mijloc de îmbogățire fără just temei.

Prin

decizia civilă nr. 172 din 26 mai 2010 Curtea de Apel Timișoara, se

cția civilă, a admis în parte apelul

pârâtului, în sensul redozării cuantumului despăgubirilor la suma de 100.000

Euro, reținând că nu pot fi însușite susținerile acestuia, potrivit cărora

numai persoanele condamnate, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit, întrucât din interpretarea dispozițiilor art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 rezultă fără echivoc că beneficiază de legea

reparatorie ambele categorii de persoane.

Această interpretare

este impusă, de asemenea, și de metoda de interpretare logico-sistematică a

art. 5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează

măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care

presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

De asemenea, metoda de

interpretare teleologică conduce la ideea că finalitatea urmăriră de legiuitor

a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor

persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic

sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost

avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat

măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, instanța de apel a reținut că,

într-adevăr, prin deportarea reclamantei, părinților, bunicii și surorii sale

(pentru aceasta din urmă nu a solicitat despăgubiri) în Câmpia Bărăganului, pe

o perioadă de peste 4 ani, au fost lezate libertatea, demnitatea și onoarea

acestora, care sunt valori esențiale ale personalității umane, iar încălcarea

acestor valori a avut repercursiuni asupra vieții ulterioare a membrilor

familiei, însă acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu

trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima

prejudiciului, ci trebuia ca, potrivit principiului echității, să fie juste,

rezonabile și proporționale cu prejudiciul real suferit, astfel încât suma de

100.000 Euro (câte 25.000 Euro pentru fiecare dintre cele 4 persoane:

reclamanta, părinții și bunica) reprezintă o despăgubire echitabilă pentru

prejudiciul moral suferit de aceste persoane.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice, formulând următoarele critici:

I.

In mod greșit instanțele au acordat

despăgubiri reclamantei în temeiul Legii nr. 221/2009, în condițiile în care

pentru măsura administrativă a dislocării și stabilirii forțate a domiciliului

aplicată familiei acesteia legea de reparație nu prevede acordarea de măsuri

reparatorii.

In acest sens, arată că

măsura administrativă cu caracter politic nu se confundă cu condamnarea

politică constatată prin hotărâre judecătorească și nu poate fi asimilată

acesteia din urmă, căci ar însemna o adăugare la lege;

II.

Suma acordată cu titlu de daune morale

încalcă principiile echității și proporționalității, fiind supradimensionată în

raport de prejudiciul suferit de familia reclamantei, iar la stabilirea

acesteia instanțele nu au luat în considerare măsurile reparatorii de care a

beneficiat reclamanta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Daunele morale nu pot

avea echivalent valoric, iar cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se

realizeze printr-o apreciere rezonabilă, echitabilă și corespunzătoare

vătămării suferite, astfel încât prin măsura reparatorie să nu se procedeze la

o îmbogățire fără justă cauză.

Recursul

este nefondat si va fi respins, pentru motivele ce se vor arăta:

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate

măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale

și materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Scopul legii rezultă și

din expunerea de motive a actului normativ ce a însoțit proiectul legii în

procesul de legiferare, care nu distinge între condamnații politic și

persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic,

incluzând în noțiunea generică de „condamnați" ambele categorii de victime

ale totalitarismului.

Legiuitorul a definit

cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist, respectiv, condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic.

Condamnările cu caracter

politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile ce

au atras condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte,

prin trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care

pot fi asimilate celor cu caracter politic fiind săvârșite în scopul prevăzut

de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 - cu condiția constatării caracterului

politic-cu urmarea procedurii prevăzute de art. 4 din lege.

Măsurile administrative

cu caracter politic sunt definite prin art.3 din lege, în care sunt enumerate

și actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2)

pot fi asimilate acestora și alte măsuri administrative decât cele al căror

caracter politic este prevăzut expres - cu condiția de a se constata caracterul

politic al acestora de către instanță.

In speță, caracterul

politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantei este constatat

ca atare prin efectul legii, întrucât măsura abuzivă a fost dispusă prin

Decizia MAI nr. 200/1951, act normativ ce se regăsește în enumerarea făcută în

art. 3 lit. e) din lege.

Din interpretarea logică

și teleologică a legii rezultă cu evidență că atât persoanele care au suferit

condamnări penale cu caracter politic, cât și cele față de care s-au luat

măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referință, beneficiază

de despăgubiri în temeiul art. 5 din lege, întrucât atât condamnările penale,

cât și măsurile administrative cu caracter politic reprezintă măsuri abuzive

ale regimului totalitar fără vreo diferențiere sub caracterul abuziv al

acestora.

Art. 5 alin. (1) lit. a)

din lege prevede că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru

prejudiciul moral instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate

prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/2000 or, aceste acte

normative prevăd, fără nici o distincție, acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice, deportate ori condamnate politic, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative abuzive. Dacă

legiuitorul ar fi intenționat să excludă de la despăgubirile pentru prejudiciul

moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative,

pornind aprioric de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost

de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, ar fi prevăzut-o expres,

așa cum a făcut-o la redactarea art. 5 lit. b) din lege.

Toate aceste considerente

duc la concluzia că dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

aplicabile și persoanelor față de care s-au luat măsuri administrative cu

caracter politic, indiferent că este prevăzut expres de lege, cum este cazul în

speță, ori trebuie constatat de instanță, astfel încât critica

recurentului-pârât în acest sens va fi înlăturată.

sa au fost strămutați prin Decizia MAI nr. 200/1951 din localitatea de

domiciliu în Câmpia Bărăganului în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură

administrativă cu caracter politic ce a produs un prejudiciu moral ce poate fi

reparat în condițiile Legii nr. 221/2009.

Prin strămutarea

obligatorie a reclamantei și familiei sale din localitatea de domiciliu în

Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea

umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere

consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu

care au fost percepute consecințele vătămării.

In speță, în mod legal,

au apreciat instanțele anterioare că stabilirea domiciliului obligatoriu al

reclamantei și familiei acesteia a fost susceptibilă de a produce suferințe

morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care

definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie

fundamentul daunelor solicitate de reclamantă.

Deși legiuitorul nu a

conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea

despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și

proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului

unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare,

instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul

moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și

despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de

natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația

îmbogățirii fără just temei.

In termenii Convenției

Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor

morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Înalta Curte va constata

că, în condițiile în care instanța de fond a fost învestită cu o cerere având

ca obiect despăgubiri în cuantum de 5 milioane de Euro, instanța de fond a

acordat 125.000 Euro, iar cea de apel 100.000 Euro, această din urmă sumă

reflectă menținerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de

reclamantă prin măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa și

a familie sale, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către

recurentul-pârât argumente noi față de cele invocate prin motivele de apel,

care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor acordate.

Nu se poate reține că

instanțele nu au avut în vedere măsurile reparatorii de care reclamanta

beneficiază în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, acest aspect fiind reținut

în considerentele hotărârilor pronunțate în fond și apel, iar suma de 100.000

Euro se raportează la fiecare din cei patru membri ai familiei reclamantei,

respectiv, 25.000 Euro de fiecare.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei

nr. 172 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2011.