ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4062/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 348 din 4 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, s ecția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei S.J. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească acesteia echivalentul în lei, la data plății, a sumei de 125.000 Euro.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta S.J., împreună cu sora, bunica și părinții săi, a fost strămutată prin Decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Belobreșca, în localitatea Fetești din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 27 iulie 1955, situație ce se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, ce prevăd că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic „orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu (...) dacă a fost întemeiată pe dispozițiile deciziei nr. 200/1951 a MAI", iar prin hotărârea nr. 1304/1990 a Comisiei județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada în care reclamanta a fost deportată reprezintă vechimea neîntreruptă în muncă și i-a fost stabilită reclamantei o indemnizație lunară de 907 lei.

Prima instanță a mai reținut că, din declarațiile martorilor a rezultat că strămutarea avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situațiilor materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului, reclamanta împreună cu restul familiei, fiind nevoită, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcați și transportați într-o destinație necunoscută, deplasare ce s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență medicală.

Prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate. Din declarațiile martorilor audiați a mai rezultat că reclamanta, împreună cu familia a fost nevoită să-și construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o cameră din pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolată de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de sârmă, pază armată, măsură care, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.

Tribunalul a constatat că limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea, datorită naturii, duratei, modalității de executare, a afectat în mod determinant situația reclamantei, care, după încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării. La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Instanța de fond a reținut că din probele administrate nu a rezultat că reclamanta ar fi beneficiat de altă măsură reparatorie, în afară de cea stabilită în baza Decretului-lege 118/1990, iar față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 CEDO, jurisprudența CEDO (cauza Kudla vs Polonia) a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, în cuantum de 125.000 Euro.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, arătând că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală, deoarece potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 numai persoanele care au suferit o condamnare pot beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, iar reclamanta și familia acesteia au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare. Pârâtul a mai arătat că suma pretinsă de reclamant este nejustificată în raport de întinderea prejudiciul real suferit, și este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un mijloc de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia civilă nr. 172 din 26 mai 2010 Curtea de Apel Timișoara, se cția civilă, a admis în parte apelul pârâtului, în sensul redozării cuantumului despăgubirilor la suma de 100.000 Euro, reținând că nu pot fi însușite susținerile acestuia, potrivit cărora numai persoanele condamnate, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, întrucât din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 rezultă fără echivoc că beneficiază de legea reparatorie ambele categorii de persoane. Această interpretare este impusă, de asemenea, și de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

De asemenea, metoda de interpretare teleologică conduce la ideea că finalitatea urmăriră de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Referitor la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, prin deportarea reclamantei, părinților, bunicii și surorii sale (pentru aceasta din urmă nu a solicitat despăgubiri) în Câmpia Bărăganului, pe o perioadă de peste 4 ani, au fost lezate libertatea, demnitatea și onoarea acestora, care sunt valori esențiale ale personalității umane, iar încălcarea acestor valori a avut repercursiuni asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, însă acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului, ci trebuia ca, potrivit principiului echității, să fie juste, rezonabile și proporționale cu prejudiciul real suferit, astfel încât suma de 100.000 Euro (câte 25.000 Euro pentru fiecare dintre cele 4 persoane: reclamanta, părinții și bunica) reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de aceste persoane.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulând următoarele critici: I. In mod greșit instanțele au acordat despăgubiri reclamantei în temeiul Legii nr. 221/2009, în condițiile în care pentru măsura administrativă a dislocării și stabilirii forțate a domiciliului aplicată familiei acesteia legea de reparație nu prevede acordarea de măsuri reparatorii. In acest sens, arată că măsura administrativă cu caracter politic nu se confundă cu condamnarea politică constatată prin hotărâre judecătorească și nu poate fi asimilată acesteia din urmă, căci ar însemna o adăugare la lege; II. Suma acordată cu titlu de daune morale încalcă principiile echității și proporționalității, fiind supradimensionată în raport de prejudiciul suferit de familia reclamantei, iar la stabilirea acesteia instanțele nu au luat în considerare măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamanta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Daunele morale nu pot avea echivalent valoric, iar cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se realizeze printr-o apreciere rezonabilă, echitabilă și corespunzătoare vătămării suferite, astfel încât prin măsura reparatorie să nu se procedeze la o îmbogățire fără justă cauză. Recursul este nefondat si va fi respins, pentru motivele ce se vor arăta: 1. Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Scopul legii rezultă și din expunerea de motive a actului normativ ce a însoțit proiectul legii în procesul de legiferare, care nu distinge între condamnații politic și persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, incluzând în noțiunea generică de „condamnați" ambele categorii de victime ale totalitarismului. Legiuitorul a definit cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist, respectiv, condamnările cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic.

Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile ce au atras condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte, prin trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care pot fi asimilate celor cu caracter politic fiind săvârșite în scopul prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 - cu condiția constatării caracterului politic-cu urmarea procedurii prevăzute de art. 4 din lege. Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art.3 din lege, în care sunt enumerate și actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora și alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres - cu condiția de a se constata caracterul politic al acestora de către instanță.

In speță, caracterul politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantei este constatat ca atare prin efectul legii, întrucât măsura abuzivă a fost dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951, act normativ ce se regăsește în enumerarea făcută în art. 3 lit. e) din lege. Din interpretarea logică și teleologică a legii rezultă cu evidență că atât persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic, cât și cele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referință, beneficiază de despăgubiri în temeiul art. 5 din lege, întrucât atât condamnările penale, cât și măsurile administrative cu caracter politic reprezintă măsuri abuzive ale regimului totalitar fără vreo diferențiere sub caracterul abuziv al acestora.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prevede că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/2000 or, aceste acte normative prevăd, fără nici o distincție, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, deportate ori condamnate politic, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative abuzive. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă de la despăgubirile pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, pornind aprioric de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, ar fi prevăzut-o expres, așa cum a făcut-o la redactarea art. 5 lit. b) din lege.

Toate aceste considerente duc la concluzia că dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile și persoanelor față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, indiferent că este prevăzut expres de lege, cum este cazul în speță, ori trebuie constatat de instanță, astfel încât critica recurentului-pârât în acest sens va fi înlăturată. 2. Reclamanta și familia sa au fost strămutați prin Decizia MAI nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură administrativă cu caracter politic ce a produs un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile Legii nr. 221/2009.

Prin strămutarea obligatorie a reclamantei și familiei sale din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. In speță, în mod legal, au apreciat instanțele anterioare că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei și familiei acesteia a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamantă.

Deși legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea. Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

In termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Înalta Curte va constata că, în condițiile în care instanța de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect despăgubiri în cuantum de 5 milioane de Euro, instanța de fond a acordat 125.000 Euro, iar cea de apel 100.000 Euro, această din urmă sumă reflectă menținerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă prin măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa și a familie sale, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurentul-pârât argumente noi față de cele invocate prin motivele de apel, care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor acordate. Nu se poate reține că instanțele nu au avut în vedere măsurile reparatorii de care reclamanta beneficiază în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, acest aspect fiind reținut în considerentele hotărârilor pronunțate în fond și apel, iar suma de 100.000 Euro se raportează la fiecare din cei patru membri ai familiei reclamantei, respectiv, 25.000 Euro de fiecare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 172 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2011.