ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1542/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1542/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș

Severin la 1 martie 2010, reclamanta I.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate că asupra sa a fost luată o măsură administrativă cu

caracter politic și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, cu

titlu de despăgubiri pentru daune morale.

În motivarea

acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanta a

arătat că a fost deportată în Câmpia Bărăganului, în localitatea Feteștii Noi,

începând cu data de 18 iunie 1951 și până la 20 decembrie 1955, în toată

această perioadă fiind supusă unor suferințe fizice și psihice care i-au

afectat definitiv starea de sănătate, prin lipsa condițiilor de trai

elementare.

Reclamanta a

învederat că, asemenea deținuților politici, încălcarea dreptului personal

nepatrimonial la libertate a avut consecințe în plan fizic, prin lipsa

confortului propriei locuințe, cât și psihice, prin afectarea relațiilor

socio-umane, cu prietenii și apropiații.

Tribunalul Caraș-Severin,

prin sentința civilă nr. 648 din 15 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea

reclamantei I.F. și l-a obligat pe pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș Severin la 125.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu

titlu de daune morale către reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta, împreună cu părinții,

două surori și un frate, au fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951,

din localitatea de domiciliu Lascovița, în localitatea Feteștii Noi, în Câmpia

Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la 20 decembrie 1955,

această măsură administrativă cu caracter politic încadrându-se în dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere

declarațiile martorilor audiați în cauză la propunerea reclamantei, instanța a

reținut că, prin deportare, au fost cauzate reclamantei și familiei sale grave

prejudicii de ordin fizic și psihic, aceștia fiind excluși din viața

comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii

fiind limitat, cu consecințe și după încetarea măsurii impuse de autorități, la

întoarcerea în localitatea de domiciliu.

La determinarea

cuantumului daunelor pentru prejudiciul moral, instanța a avut în vedere faptul

că, prin decizia nr. 111/ 220 din 21 mai 1992, emisă de Oficiul de Pensii

Reșița i s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 3.643 lei, în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, apreciind, astfel, că suma de 125.000 euro

reprezintă o despăgubire echitabilă.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin,

solicitând schimbarea în tot în sensul respingerii acțiunii, motivat de faptul

că deportarea reclamantei în Câmpia Bărăganului nu echivalează cu o condamnare

și nu poate constitui temei pentru acordarea daunelor morale.

De asemenea, s-a

criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate, susținându-se că suma de 125.000 euro conduce la o îmbogățire fără

just temei, incluzând o mare doză de subiectivism și aproximare.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 305 din 21 februarie 2011, a

admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul

că a respins acțiunea formulată de reclamanta I.F.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională

întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință lipsirea în

totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluționării

apelului.

De asemenea, s-a

constatat că, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

ca fiind în afara ordinii constituționale, astfel cum rezultă din decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, atât pretențiile formulate prin

acțiunea reclamantei, cât și corelativ hotărârea primei instanțe au rămas fără

temei juridic.

S-a considerat că

dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este

atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări care

să aibă ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, întregind reglementarea specială cu

normele de drept comun.

Drept urmare, s-a

considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 C. civ., iar decizia menționată,

pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie pentru instanțe, cu

consecința lipsei de temei juridic a pretențiilor reclamantei.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta I.F., criticând-o

ca nelegală și solicitând menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamanta a criticat decizia atacată pentru greșita aplicare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358

din 21 octombrie 2010, date fiind principiile neretroactivității, egalității în

fața legii și al egalității de șanse.

Reclamanta a susținut

că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut dreptul său la acțiune în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acest

act normativ, astfel că legea în vigoare la data formulării acțiunii este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Intimatul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin, a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile

formulate de recurenta reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va

constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neeonstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie  2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată

la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neeonstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru toate aceste

considerente Curtea va constata că recursul reclamantei I.F. este nefondat și,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.F. împotriva deciziei nr. 305/ A

din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.