ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 408/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele Prin acțiunea înregistrată la data de 19 aprilie 2010 Ia Tribunalul Caras - Severin reclamanta W.J. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 25.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de despăgubiri morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În motivarea acțiunii, a arătat că împreună cu întreaga familie a fost supusă măsurii administrative cu caracter politic constând în dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în localitatea Fetești, jud. Ialomița, în baza deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, în perioada 16 septembrie 1954 - 20 decembrie 1955. Prin sentința civilă nr. 1213 din 22 iunie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 5000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale și la cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta împreună cu întreaga ei familie au fost deportați în Bărăgan, stabilindu-se domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești, județul Ialomița, măsură luată în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. întrucât reclamanta s-a născut în perioada deportării, s-a considerat că se află în situația prevăzută de dispozițiile art. 3 lit. e) din L.221/2009, fiind întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței civile nr. 1213 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caras - Severin a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin. În motivarea apelului s-a arătat că reclamanta și familia acesteia nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic și, prin urmare, nu îndeplinesc condițiile cerute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri morale. Pe de altă parte, a arătat pârâtul, drepturile prevăzute și acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. S-au adus critici și cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, nejustificat în raport cu prejudiciul real suferit.

Prin decizia nr. 175/ A din 9 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă. Pentru a pronunța această decizie instanța a examinat hotărârea atacată în raport de e decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de, despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de fată, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun ” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În criticile dezvoltate se susține că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată retroactiv, ci poate fi aplicată doar acțiunilor introduse după data pronunțării deciziei, respectiv 21 octombrie 2010. În speță este aplicabilă pe tot parcursul judecății legea în vigoare la data introducerii acțiunii, când pentru reclamantă s-a născut un drept în baza acestei legi.

În sensul neretroactivității legii este și jurisprudența CEDO. A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă ar duce la consecința creării unor situații discriminatorii pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, în funcție de momentul pronunțării hotărârilor judecătorești, ceea ce contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin acordarea de către instanța de fond a despăgubirilor la valoarea de 5.000 euro pentru reclamantă s-a născut o speranță legitimă și un bun în sensul art. 1 din Convenție. Recursul nu este fondat.

Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Timișoara la data 9 februarie 2011. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Așadar, față de cele reținute, recursul se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de W.J. împotriva deciziei civile nr. 175/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.