ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3558/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3558/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 2896/115 din 30 iunie 2010, reclamanta F.E.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de DGFP Caraș-Severin, solicitând să constate caracterul

politic al măsurilor administrative la care a fost supus soțul său F.I.,

decedat la data de 9 ianuarie 1990, prin deportarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu în Bărăgan în perioada 1951 - 1953 și obligarea pârâtului la plata

sumei de 1.000.000 de euro, contravaloarea în RON la data rămânerii definitive

și irevocabile a hotărârii judecătorești, pentru prejudiciul suferit.

Prin Sentința civilă

nr. 1479 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 5.000 euro,

echivalent în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat, în baza probelor administrate, că

reclamanta întrunește condițiile prevăzute de art. 3 și 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de soțul său, care au fost privat de libertate pe o

perioadă de aproximativ 5 ani, prin măsura strămutării impusă de autorități.

Tribunalul a reținut

că, prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a

fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a

comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii

ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața

persoanei deportate și a membrilor familiei sale în societate sub toate

aspectele, astfel că reclamantei trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

La stabilirea

întinderii despăgubirilor, tribunalul, având în vedere consecințele negative

suferite, atât pe plan fizic cât și psihic de soțul reclamantei, importanța

valorii morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării și indemnizația de care a beneficiat reclamanta în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 în calitate de urmașă a soțului său, a apreciat că

suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 335 din 23 februarie 2001, a respins

apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării

sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

asupra cauzei de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției".

De asemenea, s-a

arătat că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, reclamanta a declarat recurs.

În motivarea

recursului, aceasta susține că instanța de apel în mod greșit a admis apelul

pârâtului și a respins acțiunea, arătând că a făcut dovada că întrunește

condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de acordarea despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit de soțul său. Mai arată că dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de

bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a

munci forțat, produce suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de

măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile

personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecință un prejudiciu

moral care justifică acordarea unei compensații materiale. Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

pârâtului și admiterii apelului ei și, pe fond admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată.

Examinând decizia

recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele care urmează:

Sub un prim aspect,

se constată că recurenta reclamantă, prin criticile formulate, nu se referă la

efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

aplicată de instanța de apel, care a determinat și schimbarea soluției

pronunțate de instanța de fond, cu consecința respingerii cererii de chemare în

judecată, ci formulează critici pe fondul cauzei, care nu se mai impun a fi

analizate în raport de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie

pentru instanțe.

În acest sens, Înalta

Curte reține că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

care constituia temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional, astfel cum, în mod legal, a apreciat

și instanța de apel.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială, soți sau

descendenți de gradul I și II ai acestora).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

„bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive,

care să îi fi confirmat dreptul său de creanță.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat și Înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, statuându-se, cu

putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of. "

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 1 martie 2011, cauza nefiind soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

În același sens, nu

se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege

și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În acest cadru

normativ și în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin

incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr.

789 din 7 noiembrie 2011, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta F.E. împotriva Deciziei nr. 355 din 23

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM